Am început să scriu în limba italiană, după ce am învățat limba italiană.
A fost un drum lung și sinuos...
O zi bună - Cronica unui festival.
MIERCURI, 5 FEBRUARIE 2020
Motto: Muzica, făr’ de versuri, își pierde mult din farmec.
Ora 6.45. Prima alarmă. Mult prea târzie. De ceva timp îți spui că trebuie schimbată un pic mai devreme...
Îți începi ziua scriind o poezie. După mult prea mult timp. Presiunea-ți apăsa pe vene, din interior. Simțeai tensiunea-n tâmple. Și-n inima neuronilor. Momentul publicării – pace eliberatoare.
Ziua continuă cu deadline-uri îndeplinite; totul e la zi, echipa e în parametri, colegii spun că te-ai adaptat foarte bine deși ți-au dat informații eronate, că știi deja să lucrezi corect și ai prins rapid, din zbor, procedurile.
După prima seară la sală, un moment surprinzător de plăcut, o baie caldă și un webinar de dezvoltare personală în timpul căruia iei cina, într-o poziție relaxată care, curios, nu-ți dă dureri lombare... ațipești. Cu căștile-n urechi, cu ochelarii pe nas, ghemuită-n pilota moale.
Te trezești abia-n jur de ora 21.30.
”În 20 de minute începe!....”
Te cuprinde panica. Instalezi, cu jumătatea de neuron trează, programul care-ți permite să vezi programe TV pe laptop. TVR-ul e în legătură directă cu teatrul Ariston...
La TVR1, un nenică stă de vorbă-n studio cu Doina Levința. Tanti Levința vorbește mult. Mult și bine. Păcat că pe tine nu te interesează nimic din ceea ce spune. Depărtarea doare ca un cuțit înfipt în carne vie. Pe fundal, imaginile se succed, lent, în timp ce tanti și cu nenea îi dau ‘nainte... Când calvarul pare să se apropie de sfârșit, stupoare! Alte două tăntici fac interpretariat. Unul de proastă calitate. Vocile lor se aud pe un ton ridicat și nu poți auzi nimic din limba străină care-ți este cea mai dragă...
Trezești cum-necum ochii, zgâlțâi și cealaltă bucată de neuron, și reușești să intri în streaming pe Rai 1.
Tragi aer în piept.
Liniștire...
”De ce?”, vă veți întreba. Chiar așa. De ce?
În 2004, după terminarea facultății și câteva luni de șomaj, am început să lucrez ca profesor suplinitor la un liceu industrial din oraș, departe de casă. Anul următor am profesat la o școală generală situată la 70 km. de oraș. Făceam o oră cu autobuzul până la maxi taxi care mă ducea la servici. Și încă o oră pe drum, până la cancelarie.
După doi ani școlari pe care n-am putut să-i duc la bun sfârșit ”din cauza problemelor de sănătate” (azi știu că toate traumele emoționale neprocesate ajung să se manifeste în corpul fizic ca probleme de sănatate), am obținut primul meu job în sectorul privat. În mai puțin de un an de la angajare, atât eu cât și colegii mei am fost disponibilizați, în timp ce colegii noștri făceau ore suplimentare. Singura întrebare pe care am pus-o atunci a fost: ”Unde anume în oraș mai sunt locuri de muncă în domeniu?”.
Atunci am auzit, pentru prima dată, numele firmei care avea să-mi fie acasă timp de nouă ani. Nu știu, nici până-n ziua de astăzi, ce anume l-a făcut pe domnul S. să-mi ofere jobul. Nu știam să vorbesc limba italiană și interviul a fost penibil. Am spus ce am putut, cât mă duceau atunci pe mine rețelele neuronale care simțeau mângâierea notelor melodiei ”Imbranato”... fără a-nțelege textul.
Procesul de recrutare a presupus 4 etape. Patru interviuri. Era primul proces de recrutare prin care treceam vreodată. Și primul în sectorul privat.
Când am ajuns la ultimul interviu eram deja plictisită, convinsă că le-am picat deja pe toate celelalte, că oamenii ăștia sunt din departamente diferite, că nu se vorbesc între ei, că totul este o glumă și că, mai mult ca sigur, ultimul interviu este doar așa, de formă.
Îmi amintesc și azi biroul spațios, cu geamuri fumurii, zâmbetul cald al Eleganței, prestanța cu care m-a-ntâmpinat, calmul cu care m-a ascultat. Și-ncrederea cu care m-a asigurat că o să fie bine. Că o să mă simt acasă. Că pot să am siguranța unui salariu.
În acel moment crucial pentru piața forței de muncă din oraș, deși eu nu știam să vorbesc limba italiană, firma asta... a fost pe fază, și a făcut tot posibilul să angajeze mare parte din oamenii care fuseseră disponibilizați de la fostul meu loc de muncă.
Cu toate acestea... nici unul din colegii mei nu a ajuns să-mi fie în continuare coleg.
Au urmat 2 săptămâni de muncă-n care, în pauze, ascultam casete audio la walkman pentru a-nvăța limba italiană. Aveam în casă un curs cu un manual și 4 casete audio. Timp de două săptămâni am tot ascultat și reascultat acele casete... Mi-a rămas și acum în minte prima comandă de prânz. Lasagna era caldă și gustoasă și, deși nu luasem încă primul salariu, m-am bucurat că am putut lua masa cu colegii.
Și după doar două săptămâni, într-o duminică, am zburat pentru prima dată-n viață cu avionul. O mașină ne-a așteptat la aeroport pe mine și pe colega mea. Am mai mers o oră pe drum până la hotelul de 4****, unde ne-au întâmpinat alți colegi, din alte departamente, veniți și ei în delegație.
În prima zi de lucru, băieții ne-au condus la birou. Am râs și am glumit tot drumul. Nu am fost atentă pe unde mergem. A doua zi m-am trezit un pic mai târziu. Toată lumea plecase deja la birou.
Am realizat că nu știu nici să explic personalului de la recepție ce problemă am, darmite să mă descurc singură să ajung la birou. Nu, nu aveam telefon mobil cu GPS... Și nici cuvintele necesare să explic unde vreau să ajung.
Am ieșit în stradă fără să spun nimănui unde plec.
Pe drum, am încercat să explic oamenilor că trebuie să ajung la un râu. Deși nu știam să spun cuvântul ”râu” în limba italiană...
Acela a fost unul din primele cuvinte pe care le-am învățat în Italia... Domnul care mi-a dat indicațiile necesare să ajung la birou era cărunt, cu zâmbet cald și privirea blândă.
Când am intrat în birou, șefa mea din Italia m-a certat atât de tare încât n-am mai fost om toată ziua. N-aș fi fost oricum. Peste câteva ore, pe care le-am petrecut mai mult la toaletă, mi-a dat ea însăși o cutie de Imodium. Asta se-ntâmpla pe vremea când noi nu auzisem de Imodium. Eram pusă în situația de a fi nevoită să-nghit un medicament al cărui efect nu-l cunoșteam și să înțeleg, cu vocabularul meu redus, că nu-mi va face rău.
Cursul de limba italiană pe care-l citisem și recitisem, ascultasem și reascultasem... nu menționa nimic de probleme intestinale datorate stress-ului.
Peste o lună și jumătate ne-am întors în țară. Eram un pic mai stăpână pe mine, însă cu un vocabular la fel de redus, limitat la termenii tehnici cu care lucram.
Anii au trecut. Prin și peste mine. Șefii din Italia au venit să vadă cum lucrăm și să ne ajute să ne-mbunătățim performanțele. Am schimbat departamentul, mi s-a acordat încredere și am avut sarcini de serviciu din ce în ce mai complexe și un program de lucru în ture, cu zile libere în timpul săptămânii...
N-a fost ușor. Însă... în clipa-n care prietena mea, a cărei limbă maternă este limba italiană, mi-a mărturisit că se știe că sunt doar 10 oameni pe proiect care vorbesc corect, că eu sunt printre primii trei, însă nu am o poziție de conducere pentru simplul fapt că nu am tupeu... am înțeles. De ce și-a dorit să fie prietena mea, că e mai bine să nu ai o poziție de conducere, și că nimeni nu-ți poate lua ceea ce știi.
A fost o schimbare majoră de paradigmă. Până atunci credeam în iluzia inoculată de societate. Că doar cei mai buni ajung în vârf.
Peste ani, mi-am petrecut un concediu de o săptămână în Italia. La un sanctuar maiestuos unde visez să mai ajung cât de curând.
Atunci mi-am cumpărat primele cărți în limba italiană. Și prima lectură în a treia limbă străină pe care am învățat-o și singura pe care n-am studiat-o-n școală... au fost cărțile lui Tiziano Ferro. Nu pentru că n-aș fi vizitat, de una singură, Roma, Veneția, Milano, Torino și Capela Sixtină. Nici pentru că n-aș fi-nțeles versurile melodiei ”Imbranato”, sau n-aș fi tradus majoritatea textelor melodiilor scrise de el. Ci tocmai pentru că făcusem toate astea.
Până-n ziua de astăzi cărțile lui Tiziano Ferro sunt pentru mine un model de trăire. Profundă, curată, sinceră și înaltă.
Am dăruit acele exemplare, la care țineam ca la ochii din cap și pe care le purtam cu mine, ca pe un talisman, oricând plecam din oraș, unui bun prieten. Unui prieten a cărui limbă maternă este limba italiană și care putea să le-nțeleagă rostul și valoarea. Mi-am cerut scuze că paginile sunt îngălbenite de timp, i-am scris multe vorbe pe o bancă, în pauza de masă, în Piața Victoriei, lângă un turn înalt.
Când am ajuns în birou, am fost certată pentru-ntârziere. Acolo, la primul meu loc de muncă-n București, ca și la cele anterioare, am demonstrat în timp ce este etica în muncă, ce-nseamnă să pui suflet și pasiune în ceea ce faci și să faci tot ce poți. A fost un drum de eliberare, șase luni de vorbit 3 limbi străine zilnic: franceza, engleza și italiana. Am fost respectată, mi s-a plătit un salariu în avans, am fost dată afară din birou și s-a spart o masă din cauza mea.
Însă... am câștigat un prieten. Pe viață, sper.
Tiziano Ferro a crescut odată cu mine. Și, deși de mică eram fan înrăit Michael Jackson, ca adult sunt fan Tiziano Ferro. Nu pentru că-mi plac toate melodiile lui, nu pentru că-și regizează singur videoclipurile, nu pentru că știu ce-nseamnă pentru el să cânte alături de Gianni Morandi sau pentru că n-aș asculta și alt gen de muzică.
Sunt fan împătimit al omului Tiziano Ferro. Al scriitorului Tiziano Ferro, nu doar al cantautorului.
Acum câțiva ani a înțeles că este gay. A fost un proces lung și anevoios pe care cei ce i-au citit cărțile îl pot înțelege pe deplin.
Anul trecut Tiziano Ferro s-a căsătorit.
Și... seara de ieri a însemnat, pentru el, cu mult mai mult decât un vis împlinit.
Tiziano Ferro nu a câștigat niciodată festivalul de la Sanremo, nu are studii muzicale și gustul înfrângerii l-a însoțit timp îndelungat.
Aseară, Tiziano Ferro a interpretat melodia ”Almeno tu nell'universo”.
Și, după ce a falsat, după ce a plâns de ciudă și de fericire, după ce a simțit, perfecționist cum este, că ”a dat-o-n bară”, Tiziano Ferro a trimis un sărut către cer. Apoi s-a bâlbâit și s-a pierdut complet.
Au fost făcute publice deja comentariile ziariștilor în legătură cu prestația lui din prima seară de festival. Am ales însă înregistrarea momentului. Spectatorii s-au ridicat în picioare aplaudând un Tiziano în lacrimi, care știa că a dezamăgit.
”Autorul textului a explicat că această melodie a fost scrisă pentru a fi cântată de o femeie”, a spus.
”Tu, che sei diverso,
Almeno tu nell’universo”
Dacă ar fi cântată de un bărbat pentru o femeie s-ar strica rima, a mai explicat autorul versurilor.
Aseară... pentru prima dată în istoria muzicii, această melodie a fost cântată de un bărbat. Pentru soțul său. Și a avut tot sensul din lume.
Un Tiziano Ferro îmbrăcat impecabil la costum, spre deosebire de un Achille Lauro mai mult dezbrăcat, care se prezintă în concurs cu o melodie intitulată ”Îmi bag picioarele/Mă doare undeva”... un Tiziano Ferro care falsează gâtuit de emoție, pe care însemnătatea versurilor îl face să izbucnească-n lacrimi de fericire... rămâne un invitat de onoare în fiecare seară de festival. Deși visul său de copil a fost să câștige Sanremo.
Emoționat, la a treia apariție pe scenă, Tiziano Ferro a mărturisit: ”Acum două nopți am avut un vis. Am visat că Mia Martini (prima interpretă a melodiei ”Almeno tu nell-universo”) îmi spunea: ‘Da, foarte bine faci. Da’ să nu uiți că melodia e a mea. Ți-o dau doar cu-mprumut.”
Acuma... cu toată imaginația mea bogată de scriitor... când Tiziano Ferro deschide gura, poți avea certitudinea că nu minte. Cu-atât mai puțin când este gâtuit de emoție. Cu-atât mai puțin în public. Și nu oriunde, ci la Sanremo pe deasupra.
Și câte spirite s-or fi bucurat, și ele, aseară, de muzică!...
Și câte spirite s-or fi bucurat, și ele, aseară, de muzică!...
După ani de suferință și la aproape 40 de ani, un cantautor de talie mondială și-a pus din nou sufletul în mâinile spectatorilor și telespectatorilor.
Și acesta a fost, ca de fiecare dată, un cadou deosebit.
De ce era atât de important pentru mine să pot urmări a 70-a ediție a Festivalului de la Sanremo în direct?
Pentru că... interpretariatul mă zgârie la urechi.
Pentru că știu că prin traducere se pierde mult din ceea ce poți înțelege în original.
Pentru că glumele, zâmbetele, gafele și lacrimile nu pot fi traduse.
Pentru că... toate lucrurile... se întâmplă... atunci când suntem cu-adevărat pregătiți pentru ele.
Nici o secundă mai devreme.
Să vă mai spun că a interpretat și ”Nel blu dipinto di blu”? Faimoasa melodie pe care noi o știm, simplu, drept ”Volare”? Să vă mai spun că au cântat Romina Power și Albano Carisi? O melodie pe care au interpretat-o acum 25 de ani? ”Nostalgia, canaglia”? Că i-a prezentat fiica lor, Romina Carisi, și că au cântat melodia pe care au intepretat-o la festival atunci când Romina Carisi își trăia viața intraunterină? Că ea a spus, sau doar a glumit, că a văzut atunci totul prin buricul mamei?
Să vă mai spun că cele două prezentatoare au schimbat fiecare câte trei rochii, care mai de care mai fabuloase? Că a doua este una dintre cele 10 consiliere femei ale președintelui Franței? Că au avut, fiecare dintre ele, câte un monolog impresionant pe tema inegalității dintre femei și bărbați? Că spectatorii aveau ochi umezi în timp ce una îi vorbea fiicei și cealaltă bunicii? Să vă spun că, pe un ecran imens, una dintre ele a arătat cum va arăta la 82 de ani, mult prea conștientă de faptul că doar aspectul fizic a adus-o în locul în care era? Să vă spun că bărbații erau, și ei, emoționați? Că, dintre toți participanții la festival, doar 8 sunt femei? Că, unei cântărețe, fostul iubit i-a aruncat acid în față și, cu toate acestea, ea a apărut aseară pe scena festivalului de la Sanremo cu un bandaj brodat cu pietre prețioase pe ochiul stâng? A fost... emoționant. Și cutremurător.
Să vă mai spun că, pentru prima dată-n istoria de 69 de ani a festivalului, porțile teatrului Ariston s-au deschis și Emma Marrone a fost prima cântăreață din istorie care a cântat pe scena din Piazza Colombo, unde era amenajată o scenă impresionantă, pe care a fost condusă de însuși prezentatorul festivalului, pe un covor roșu?
Să vă mai spun că, în această seară, Tiziano Ferro va cânta în duet alături de Massimo Ranieri? Sau că vom asista la o reuniune a formației ”Ricchi e poveri”?
”Io canto al ritmo
Del dolce tuo respiro
È primavera
Sarà perché ti amo
Cade una stella
Ma dimmi dove siamo
Che te ne frega
Sarà perché ti amo
E vola vola si sa
Sempre più in alto si va
E vola vola con me
Il mondo è matto perché
E se l'amore non c'è
Basta una sola canzone
Per far confusione
Fuori e dentro di te.”
Știm cu toții melodiile faimoase ale italienilor.
Insist însă: muzica, făr’ de versuri, își pierde mult din farmec.
Ziua de ieri... a fost, cu certitudine, o zi bună.
Și... dacă singurul motiv pe care-l ai ca să-nveți limba italiană este să poți citi cărțile scrise de Tiziano Ferro, care nu au fost încă traduse, garantez, pe cuvânt de pionier, că se merită din plin!
