În 13 iulie am încercat să mă sinucid.
A doua oară.
Am creat acest blog pentru a aduna laolaltă toate lucrurile pe care le scriu.
Este un spațiu safe în care pot spune tot ceea ce simt.
În 28 februarie m-am mutat în casă nouă.
Nu doar nouă ci și... proprietate personală, cum s-ar spune.
În 1 martie a venit părintele și am făcut feștania la casă.
În 2 martie am aflat că a murit mama.
În 4 martie am fost să-mi fac un RMN la coloană.
În 5 martie am mers la Medgidia la înmormântare.
În Săptămâna Mare fratele meu mi-a spus să mă gândesc ce vreau să fac cu apartamentul mamei că el vrea să vândă.
În 31 mai am mers cu niște prieteni la Medgidia și am adus toate lucrurile, o grămăzie, pe care le păstram la mama.
Acasă.
Pentru că locuisem cu chirie și nu mi-am adus toate cele... știind că la un moment dat va trebui să mă mut din chirie.
În 23 iunie am mers din nou la Medgidia la semnat actele finale de vânzare.
În 7 iulie, după câteva seri de insomnie, am mers la psihiatru.
În București.
Pentru a patra oară în viață.
Că ultima dată, la ultima depresie, mă tratasem la Medgidia.
În 13 iulie am încercat să mă sinucid.
A doua oară-n viață.
Prima oară a fost sub tratament medicamentos în al doilea an în câmpul muncii. Am zis că e de la medicamente.
Doamna doctor spune că nu.
Mama... care a plecat în 2 martie, mama mea, și-a găsit mama spânzurată.
Nu, nu mama mi-a spus, ci nașa mea de botez.
Tata... a avut Alzheimer.
Și... după a patra depresie din viață... cred că e timpul să accept că aduc cu mine, transgenerațional, niște lucruri așa de multe și așa de urâte că... nu doresc nimănui.
În 15 iulie m-am trezit în propriile... excremente, scuzați franceza... și am chemat salvarea.
Este ziua în care m-am internat prima oară în spital.
A doua oară.
La Obregia.
La secția 13.
Că am mai vizitat și spitalul de psihiarie Galați, la prima încercare de a-mi lua tălpășița.
Am stat trei zile sub cheie, într-un salon cu alte doișpe femei care băteau constant în ușă cerând țigări. Una dintre ele mi-a luat papucii. Noroc că am chemat infirmiera și mi i-am recuperat. Alta, care se dezbraca mereu de cămașă și rămânea în pielea goală și înjura ca un birjar, a venit la patul meu și a dat în mine.
Nu beam suficient ca să nu trebuiască să merg la toaletă.
Pentru că acolo era loc de fumat și nu existau colace de WC.
Mi s-a cerut să semnez niște acte de la tribunal. Nu am înțeles de ce mi se cere așa ceva în starea în care eram. Mi s-a explicat că e o procedură internă și deoarece legal ținut sub cheie înseamnă privare de libertate, sunt necesare acele acte.
După cele trei zile am ieșit "la liber".
Ăsta era visul tuturor femeilor cu promisiunea "mâine ies la liber și-ți dau tigara-napoi."
"La liber"... aveam voie să ieșim afară.
Voie.
Că chef nu aveam.
Nici să ies, nici să mă spăl.
Nici poftă de mâncare.
Și mă temeam mereu că o să-mi fure cineva telefonul.
"La liber" nu era deloc mai bine.
Se ținea aerul condiționat deschis în situația în care nu exista feon și stăteam cu părul ud.
Masa era mereu aceeași și toate fetele se plângeau de veșnica și nelipsita ciorbă de dovlecei. Felul doi... mazăre.
Mereu carne, nu zic nu. Mâncarea era bună și mereu fierbinte.
Însă... pofta de mâncare îmi lipsea cu desăvârșire.
Am stat... mai bine de trei săptămâni în spital. M-am externat pe 5 august pentru că pe 7 aveam programare la doamna doctor în ambulator.
Pe 7 iulie... doamna doctor a recomandat reinternarea.
S-a chemat din nou salvarea și am ajuns în altă secție.
La secția 2.
Tot sub cheie.
Mi se spunea că este spre binele meu pentru că acolo voi putea fi supravegheată mai bine și voi primi îngrijiri medicale mai bune.
Nu era adevărat.
La secția 2, spre deosebire de secția 13... mi s-a administrat un tratament mai bun.
Câte bordeie atâtea obiceie.
Aici am stat sub cheie șapte zile.
La parter.
Într-o cameră cu 5 paturi.
Uneori ni se spunea să stăm la pat că "o scoatem pe Diana". Din rezerva unde stătea sub... o a doua cheie, cum ar veni.
Diana avea retard mintal, nu purta haine, era internată de 2 ani și folosea podeaua pe post de toaletă.
La un moment dat... o altă fată din altă rezervă, care nu vroia să meargă la baie, a fost spălată pe scaun în rezervă și i s-a turnat în cap apă din găleata de mop.
Folosită.
Găleata.
Deși apa, presupun, era curată.
(Știu... trebuie să spun aceste lucruri, să fac tam-tam, să se schimbe ceva în spitalele din România.
Nu pot.
Nu am putere.)
La secția 2 erau doua wc-uri la 11-12 femei.
Însă unul dintre ele nu funcționa.
Nu se trăgea apa.
Iar la cel care funcționa... apa se trăgea trăgând de o sârmă.
La secția doooiii... nu numai că nu erau colace la veceu.
La secția 2 wc-urile erau ca cele din tren.
Trenurile la care mă refer aveau veceuri din inox.
La fel și secția 2.
Pe 14 august m-am externat.
A doua oară.
Pe 15 august doamna doctor din ambulator mi-a dat concediu medical.
Am stat în concediu medical 1 lună.
Fără să fac nimic. Nici curățenie, nici gătit, doar uitat la filme.
Ca să fug. Ca să uit.
Ca să nu mai știu că realitatea e mai mult decât pot duce.
La controlul din luna noiembrie doamna doctor mi-a schimbat tratamentul.
Am început să fac curățenie și comenzi pe Wolt.
Mi-am tăiat singură părul și am început să mă spăl mai des.
Aseară am făcut tartă cu mere.
În seara asta am ieșit afară și am aruncat la gunoi sacul cu lenjeria din ziua fatidică, sacul care a stat de atunci în balcon.
La întoarcere am stat de vorbă cu vecinul meu indian pe care îl cheamă Ratan.
Apoi am aspirat și am dat cu mopul în balcon.
La baia cu spumă, a doua de când m-am îmbolnăvit... mi-am pus din nou cerceii în urechi și o brățară la mână.
"Valori", cum li se spunea în spital.
Valori care mi-au fost luate la internare și puse bine într-un plic.
Abia azi am fost în stare să le scot din acel plic.
Și vreau să cred că asta înseamnă că am conștientizat că nu mai există riscul să mai ajung în spital.
Și... pot spune... vorba unei prietene... că "nu mă plictisesc deloc".
E drept că nu mă plictisesc deloc... da' nici bine nu mi-i.
Abia acum am putut să pot.
Nu s-a oprit Pământul din învârteală, e drept, dar mulți prieteni m-am sunat să mă întrebe dacă sunt bine.
Nu am fost bine.
Poate că nici acum nu sunt.
Însă... e clar că de exhaustivă... tot exhaustivă am rămas.
Voi... cum v-ați petrecut vara?
... În 13 iulie am încercat să mă sinucid.
A doua oară.
