Ți-ar fi mai bine să vrei să mă lași pierzaniei... Nici măcar să fiu supărată pe tine nu îmi este dat.
Aici...nu pot face decât să păstrez netulburarea liniștii...să mă las purtată de Timp.
Mă simt. După ani lungi de neființă, mă simt.
Și mă simt...binecuvântată.
În adâncurile cele mai întunecate ale ființei, sufletului, schingiuit de atâția...neoameni, îi curg, mut, lacrimi calde pe obraji. Șoaptă nespusă...suspinată atât de lin, atât de plin de bunătate sfântă...Despuiată, esența începe ușor...ușor să își deschidă pleoapele spre lumină. Străvechi temerar, așa cum se află, sufletul...
Merg...deloc feminină si deloc feminin...timid, ca un copil, prin Suflet. Sunt...în picioarele goale. Las mereu ciubotele-n prag atunci când pășesc în casa sufletului cuiva. Ştii...mie iarba înrouată din poiana verde nu mi-a gâdilat nicicând talpa fină, subțire. Aici...e cald. Pe jos, aranjat cu grijă, un covor din catifea albastră. Casa este încălzită prin podea. Mă minunez de atingerea lemnoasă a întinderilor nisipoase...simple...doar lemn crud, plin încă de sevă, lăcuit...
Miroase...hmm...a iarnă în aer. Însă percep adierea-i rece doar în mișcarea suavă a petalelor de floarea-soarelui din păr. Îmi afund temătoare tălpile goale în mângâierea albastră și moale a catifelei.
Mă asez, în genunchi, pe covor.
Admir luminițele, strălucitoare, din brad.
Și ascult un colind...
