Văd sentimente interzise scoțând, de sub zăpadă, capete cu ochi lipiți. Ca niște ghiocei ce-abia așteaptă să respire, să-și întindă, către lumină, petale ascuțite și trupuri tremurânde. Lăcrămioare firave curg, albe, prin frunze-nalte, verzi, ce-ncearcă zadarnic să le-acopere frumusețea. Sunt atât de plăpânde și totuși au un parfum atât de puternic, atât de-mbietor!
Le privesc și-nchid ochii; sub pleoape tremură o-ntrebare: ”Cum aș putea arunca cu pietre-n flori?”. Dar ce rost ar avea să prindă viață niște gânduri demne de a fi ucise în fașă?
Și tu!...Tu însă pari că te rogi să vină primăvara. Urli incantația ploii și hrănești aceste plante efemere, monștri fără drept de viață, cu o blândețe de uriaș care-și crede degetele prea butucănoase pentru a mângâia o floare. Timid, inconștient, necontrolat și candid, cu răbdarea matusalemică și puritatea inocenței unui copil retardat mintal.
Aș vrea să ningă. Și să nu ne mai facem că plouă.
Simt lupta fluturelui de a ieși din cocon, văd copilul din om, mă doare gândul nerostit și depărtarea de-nțelepciune.
Uneori mi-aș dori să fim din nou stele. Ar fi mult mai simplu. Mi-e dor de viața de corp ceresc.
Dac-ai putea fi o floare, ce floare ai vrea să fii?
