De cand se cunoscusera, de cand se recunoscusera mai bine zis, se gandea la el mereu. Il simtise aproape inca de la inceput, acum insa ii era departe. Ii lipsea. Ar fi vrut sa il stie acasa, in siguranta, nu undeva peste hotare. El ratacea in voie printre circumvolutiunile creierului, la fel de indarjit ca Luke Skywalker in lupta atunci cand se afunda in vai pentru a distruge Steaua Mortii, la fel de singur si trist ca Micul Print atunci cand se plimba agale pe munti. Ea nu stia daca il simte acolo, daca a coborat in inima, daca e sub piele sau innoata printre globulele rosii. Il cautase mereu, o viata, multe vieti trecute si toate cele viitoare, ca “Adam si Eva” a lui Rebreanu. Simtea ca se cautasera mereu si ca acum, in viata aceasta, drumurile invelisului material al sufletelor lor se incrucisasera intamplator.
Purtase mereu o floare in piept. O tinuse ascunsa de privirile trecatorilor, o uda cu devotament si o pretuia. Floarea devenea pe zi ce trece mai mare, si mai mare, tot mai mare. Insa niciodata, dar absolut niciodata, nu inflorise. Inmugurise de cateva ori, dar nu inflorise niciodata. Acum...de cand il gasise...se deschisese brusc. Nici nu o vazuse inmugurind, nici nu avusese ragazul sa constientizeze ce se intampla. Se deschisese pur si simplu. Inflorise complet. Proaspata si implinita ca un trandafir perfect.
Nu il vazuse decat cateva zile. Cu toate astea caldura pe care el o emana trebuie ca infaptuise miracolul. El era altfel. Nu era 'deosebit' ca toti aceia care merg pe strada cu sufletul in palma, asa ca ea, asteptand sa il daruiasca, rugandu-se ca cineva sa ii zareasca. El...pur si simplu stralucea. Nu era ceea ce se poate numi, conventional, 'un barbat frumos'. Nu era nici macar tipul de barbat care o atragea. Nu avea ochii mari si negri, parul ca abanosul si aerul acela trist de romantic incurabil care o facea intotdeauna sa vrea sa ajute si sa mangaie. El...emana suflet. Emana iubire. Se revarsa din trupul lui ca o cascada. Emana singuratate si durere. Insa era o durere mandra, era un simtamant nobil. Nu implora ajutor, ci urla respect. Nu ‘impunea’ respect, nu era impunator, era mai degraba umil si modest in maretia lui. Pur si simplu urla respect. Prin toti porii. Cerea adoratie. O adoratie distanta, cumpatata, calculata.
Iar ea...ea ar fi vrut doar ca el sa o ia in brate. Ar fi vrut doar sa isi culce capul la pieptul lui si sa-si gaseasca, pe veci, linistea. Insa iubirea ei era una altruista. Asa fusese mereu, pentru toate persoanele din viata ei. Chiar si pentru prieteni. Nu numai ca stia ca iubirea adevarata inseamna a-i oferi celuilalt libertatea de a alege, de a fi el insusi. O si simtea. Si o facea mereu. Cu pretul multor nopti nedormite si al multor zile in care nu reusea sa tina nimic in stomac, cu pretul propriei forte fizice. Acum era puternica, foarte puternica. Atinsese niste nivele de sublimare emotionala extraordinare. Nu mai avea nevoie de altceva decat de sentimente. Era plina de emotii si hrana aceasta ii era suficienta.
Ceva lipsea totusi. Cumva, intuitiv, se temea nu ca il va pierde, ci ca il va avea. Stia ca va fi extrem de frumos, mai frumos decat si-ar fi putut imagina vreodata. Stia ca el va sti sa o surprinda oferindu-i mai mult decat visa. Stia ca putea sa iubeasca o femeie asa cum ar trebui iubite femeile. Facandu-le sa infloreasca si apoi purtandu-le cu mandrie la brat. Nobil.
Si se temea doar ca atunci cand asta se va intampla vor fi pierdut clipe lungi din viitorul lor impreuna. Insa...lucrurile se intampla intotdeauna numai atunci cand suntem cu adevarat pregatiti pentru ele.
Si-ar fi dorit doar sa ii poata saruta firele de par alb care abia i se iveau pe tample.
Sufletul ei ii rostea numele neincetat...
