/ˈfaɪsəlɪs/

În gândurile care vin, nestăvilite,
În zilele ce mai departe-mi ești,
Te regăsesc acum din nou, mărite,
În poezii, prin lacrimi și povești.

Eu mă uitam adânc atunci, la tine,
Analizându-ți fiecare por,
Crezând, copilărește, că de bine,
Nu poate a-nceta nicicând să-ți fie dor.

Tu, serios, cătai, în depărtare,
Trecutul care-atât de lung ne fu,
Privirea ta urla, în gura mare,
”Rămâi! Mai stai cu mine! Nu te du!”.

Îți mângâiam, cu ochii, orice clipă
Și te citeam în ridurile-adânci,
Pe care nebunia ți le înfiripă,
Cu dalta, în obraji, atunci când plângi.

Și mă uitam la tine, de la depărtare,
Privind, în sufletu-ți, ca-ntr-un atlas,
Iubirea ta, din ce în ce mai mare,
Durerile cele fără de glas.

Eu așteptam, în fiecare zare,
Istoria care demult s-a scris,
Și m-aruncam furtunilor pe mare,
Când tot prezentul îmi părea un vis.

Tu căutai, în fiece secundă,
Să mă alini cu nebunia ta,
Și revărsai o dragoste fecundă,
Peste durerea ce adânc pulsa.

Și mă gândeam că n-are rost nimica,
Că tot în van luptăm să fim cuminți,
Dacă și nerăbdarea, ca și frica,
Mușcă mereu din suflete fierbinți.

Și nu te lași, ațâți, zănatec, focul,
Iubirilor care-au murit demult,
Și urlă-n mine iar acum, sorocul,
De care n-am putut nicicând să mă ascund.

Și mă întorc, ca din genuni, la tine,
Prin ceața deasă ce din ochi cădea,
Îngemănând, așa cum se cuvine,
Norocul meu cu nebunia ta.