Te priveam, din depărtare, cu ochii mărunți și grei,
Te pierdeai în lumea mare de la două pân’ la trei,
Învățam să număr pasul secundelor ce s-au dus
Când muiai deodată glasul cel cuprins de dor nespus.
Eu cântam, din fluier, grabnic, doruri albe ce creșteau,
Tu m-ascultai blând și darnic, ochii mari îți surâdeau,
Și vibrau între noi verbe-n întrebări fără răspuns,
Și prăpăstiile enorme deveneau de nepătruns.
Mi-ai atins atunci obrazul, plâns și fără de nădejdi,
Ai decis, cu tot curajul, de suflet să mi te legi,
Semănând în mine viața ce din tine izvora,
Fluviu adânc, amurg, speranță; calea și lumina mea.
Îmi cătam pe lume locul, întrebându-mă ”de ce”,
Personaj de basm în jocul nou și fără limite,
Mi-am aflat pe loc chemarea când în iriși am citit:
”E departe depărtarea! Ești aici. Bine-ai venit!”
