Privirea mea îți străpungea chipul, cu dalta plină de curiozitate și atenție. Pielea ta făcea plajă, absorbind fiecare rază de gând ca pe-o mângâiere. Am pășit, timidă, pe pleoape; mă temeam atât de tare să nu mă izgonești! Am mers pe dune, prin nisipul frunții tale, am coborât prin sprâncenele atent conturate din naștere și ți-am poposit pe pomeți. Am rămas acolo, cufundată-n moale, pentru o clipă lungă, sărutându-ți, ca un copil, ambii obraji. Ochi tăi se odihneau, dragi. Uneori mă căutau, așa cum cauți o insectă ce te sâcâie. O simți dar n-o vezi, e și nu-i.
Când m-ai găsit, am luat-o la fugă, cu toate picioarele mele scurte. Și nu m-am mai oprit până-n suflet.
„Cine nu-i gata, îl iau cu lopata!”
Mi-am lăsat sufletul, reconstruit și plin, pe o pajiște verde, cu flori mici, mov, într-un vârf de munte ascuns printre văi umplute cu ceață. Îl mângâie suflul tău, îl adoarme liniștea, îl trezește, cu dimineața, priveliștea unui vis. Timpul îl dilată. Crește. Legănat într-un balansoar, pe-o margine de stâncă, de vocea ta galbenă, de lemn lăcuit. Privește, în zare, un vârf de munte-nzăpezit. Uneori dansează, în rochia-i diafană, deși nu se aude decât sunetul tăcerii. Aceea blândă care-ți pătrunde toate simțurile cu triluri de păsări și pași de gâze, arome de iarbă și caprifoi. În depărtare, se aud voci calde de oameni buni.
Tălpile goale îmi sunt mângâiate de roua dimineții, trag aer în piept și respir din nou, cu zorile, viața pe care mi-ai dăruit-o când ne-am regăsit. Nici nu mi-am dat seama când ai deschis ușa și mi-ai dat voie la joacă, prin grădina sufletului tău. Era atât de cald și bine, înlăuntru, pe covorul pufos, încât nu am simțit niciodată nevoia să ies la aer. Aveai dreptate însă. E-așa frumos și-aici afară. Colo-n depărtare, un lan de maci e mângâiat de raze de soare; zilele trec, ca clipe, prin mine doar de tine știută. Mă mângâie dimineți și seri îmi leagănă, lungi, visele și toate visurile pe care mi le-am făurit vreodată.
Ești aici, cu mine, în fiecare celulă. Și sunt, zglobie, sufletului tău. Tu, Univers gemând a mii de stele mari și mici, tu m-ai găsit, pierdută, într-un colț al tău și mi-ai redat strălucirea. Ești în sufletul meu la fel de adânc cum mi-am înfipt, și eu, colții-ntr-al tău.
Ești aici cu mine. Sunt acolo. În tine.
Sunt aici. Cu tine. Ești acolo-n mine.
Și sufletele noastre-ngemănate cântă, la unison, univers (re)întregit, atemporal și fără de hotar.
(Re)capitulare: și tu, dr@gul meu, tu știi cine ești?
