Cerul închis în pătratul ferestrei biroului în care îmi petrec ziua este învolburat ca marea tulburată de-o furtună. Valuri mari, întunecate, îmi acoperă tavanul, ca o umbrelă. De undeva din spate, din ceafă, soarele scaldă-n raze de lumină clădirile înalte din ferestra pe care, cocoțați pe balcoane, oameni înveșmântați în țesături voalate și multicolore își fumează țigările. Alții, mai curajoși, dau de băut geamurilor, agățați de chingi. Stoluri de elicoptere și avioane, unele de luptă, brăzdează uneori pătratul ăsta mare.
Între doi giganți de fier, cu trupul futurist acoperit din cap până-n picioare de ferestre mari, clădirea gri, bătrână, îmi zâmbește hâd, cu cele câteva ferestre care lipsesc canatelor lor vișinii, din lemn. Ieri, cineva i s-a urcat la cap, să-i pieptene acoperișul pestriț cu țiglă nouă, mult mai deschisă la culoare ca restul firelor ei. Acum, pare că și-a făcut șuvițe, deși sunt absolut convinsă că nu i s-a cerut acordul. Simte, dar nu știe cum îi stă pentru că nu i-a adus nimeni o oglindă. Cele două ferestre mici din creștet par doi pixeli lipsă, două podoabe total nepotrivite coafurii ei. Casele se vopsesc și ele...pentru a fi bine văzute. Pentru a arăta bine în ochii trecătorilor. În care se și oglindesc uneori. Poarta mare, cu marginea plină de stucaturi, văruită în alb, pare-o gură deschisă care nu mai știe a se-nchide.
Oare clădirea asta scundă a rămas cu gura căscată-n momentul când au închis-o-ntre modern? Oare ea știe că vizavi, la etajul patru, tot biroul o place, declarat sau nu, și-o admiră ca pe-o bijuterie rară ce-mpodobește, arhaică, pătratul unei ferestre?
Prin ochiul din mijloc al mansardei, clădirea asta veche a scos într-o zi către noi, la aerisit, ca o limbă de pisică, o saltea roz. Să ne-arate că știe și ea ce-i ăla un emoji. Dovadă incontestabilă că, deși bouche-bée, mai răsuflă totuși. Că încă mai simte. Încă mai are o inimă care bate. I-o fi fost și ei de-atâta caniculă...
Uneori, soarele-i sărută buzele vineții luminând dantura lipsă. Sigur are și cataractă, pentru că, la o aruncătură de băț de ea, pe pereții-n care se ascund neoane, ai stației de autobuz, tronează, turcoaz și nerăbdătoare să facă lumea să zâmbească, reclama la Corega.
Dar, așa cum e ea, soarele-o învăluie, zi de zi, cu razele sale...
...”Ești...atât de frumoasă!”...
