Motto: Iubirea nu este aşa cum avem nevoie să fim iubiți. Nimeni nu iubeşte mai mult. Sau mai puțin. Iubirea este aşa cum este ea şi izvorăşte din noi caldă, plină. Şi dacă este iubirea necesară şi potrivită, poate deveni iubirea de care avem nevoie.
Mă doare fiecare cuvânt pe care-l spun şi fiecare cuvânt pe care nu-l spun.
Decorul e plin de cabluri vechi, groase, grele. Pline de sânge verde.
Am unul foarte gros înfipt în coloana vertebrală, în mijlocul spatelui. Rahie.
Nu e recomandabil să te mişti.
Oricum n-aş putea s-o fac nici dac-aş vrea. Cablul e atât de gros încât pare din beton. Sau din fier.
Drept pentru care sunt suspendată-n aer. Și cablul la care sunt conectată e singurul punct care mă menține-n echilibru.
Când mă zbat de fericire, corpul meu este ca panglica aceea lungă a gimnastelor care execută exerciții la sol. Şi tremură ca un mănunchi de fâşii colorate de hârtie creponată lângă un aparat de aer condiționat.
Când mă zbat de durere, corpul meu e gol, străveziu şi-nfrigurat. Într-un con de lumină care face ca totul în jur să fie-ntunecat astfel încât eu nu văd absolut nimic altceva decât lumina de deasupră-mi, care mă-ncălzeşte.
Nu pot să nu mă zbat. Chiar de n-aş putea deschide ochii, şi-n vis tot m-aş zbate.
Doar că...de fiecare dată când o fac...mă doare tot corpul. Și sufletul. Tot.
Cablul e fix. Gros. Stabil. Integru. Nemăsurat. Ne-nfricat. Și ne-ntinat.
Nu ştiu la ce e legat cablul ăsta pentru că nu am cum să văd asta. Dar simt, în fiecare nerv care mă-nfioară, că e extrem de lung şi se-ntinde până departe, foarte departe-n întuneric.
Şi mă ține, doar pe mine, în lumină.
În jur...sunt numai cabluri fără oameni la capete. Nu, n-au scăpat. S-au zbătut până când s-au sfărâmat.
Şi cablurile au căzut, neputincioase, la pământ, sângerând limfă verde.
Cablul ăsta al meu...e cel mai vesel şi mai bun cablu pe care-l ştiu. Şi pompează, constant, mii de stări. Bucurie, extaz, zâmbet, urlet, durere sfâşietoare, rugi, şoapte, mângâiere, căldură, integritate, disperare şi speranță.
Alb. Și roșu. Albastru și galben. Negru și turcoaz.
Eu...încerc să mă zbat cât mai puțin.
Pentru că oamenii...au dispărut. Trupurile lor s-au descompus şi nu mai există nici măcar oasele.
Cablurile însă... din ele curge încă sângele verde al oamenilor care au uitat că doctorii spun să nu te mişti după anestezia de tip rahie.
Îmi deschid brațele, suspendată-n minune.
Am ajuns acasă. La mal. La capăt.
