Motto: Kata is karate and karate is life.
Îi vorbeam de iubire,
El vorbea de karate.
Eu visam la unire
El făcea de de toate.
Îi vorbeam de-ntregire,
El gândea la femei.
Eu lucram în neștire,
El glumea: ”Amântrei!”.
Îi spuneam că-mi lipsește,
El credea că glumesc
Și că, dacă voiește,
Am să pot să-l opresc.
Îi rosteam vorbe mari,
Îi spuneam de de toate,
M-asculta – ochi hoinari
Și gândea: ”Nu se poate!”
Îi cântam, tot mereu,
Cântece de demult,
Îi cântam tot ce eu
Obosisem s-ascult.
M-asculta tremurat
Și absent, singuratec,
Eu știam că, instant,
Am să mor la Văratec,
Îi scriam poezii
Versuri negre, și amare,
El credea că-s stihii,
Nu-mi dădea neam crezare,
Îi spuneam tot ce simt
Tot ce cred, ce gândesc,
El știa că nu mint,
Se-amăgea că glumesc,
Și credea c-o să-mi treacă
Și durerea și plânsul,
Nu putea să-mi petreacă
Gândul nestins. Doar la dânsul.
Povesteam tot ce cred,
Ce trăiesc, ce gândesc,
Căutam să mă-ncred
În ceresc... pământesc...
Îi găseam mai mereu
Scuze mari, importante,
Îi plăcea că sunt eu
Dar mă voia tot departe.
Dimineața-n genunchi
Mulțumeam că-s alături
Și dureri, în mănunchi,
Se zbăteau pe sub pături.
Și când seara cădea
Peste trup, și păcate,
Mă rugam să mai stea
Să mai vie, să-nnoapte
Lângă glasul meu stins
Și iubirea fierbinte,
Lângă tot ce-a aprins
Nefiind veci cuminte.
Și din ochii, scântei,
Și din limb-ascuțită,
Din glumele cu ”în trei”
Din necaz, din ispită,
S-a născut o minune,
O greșeal’... o prostie,
Pe care, deși n-o spune,
Și el însuși o știe.
I-am șoptit la ureche:
”A murit, azi, femeia.”
Și că-i fără pereche
O iubire ca ‘ceea.
Și i-am spus că pe trupu-i
Plin de ancore grele
Din săruturi și ruturi
Din nesaț, mângâiere,
Oi ști iar să fac templu,
Și lumină, și pace,
Oi putea să contemplu,
Tot ce crede că-mi tace,
A simți cum se împlu
Când blestemele cad,
De iubire și cuplu,
De întreg și de ‘nalt,
A-nvăța ce-i frumosul,
Frumusețea și Franța,
A rosti ”mademoiselle”,
Nu Rodica sau Tanța,
Și va ști, elegant,
Ce-i aceea speranța,
Când va fi, din berbant,
Templul meu, rezonanța.
Când, din trup, iese sfânt
Și din dragoste spermă,
Când mă duce-n mormânt
Cu hară și epidermă,
”Stau cuminte” și tac,
Căci așa-i e porunca,
Să mănânc și să fac
Toată Vrerea și Munca,
Să ascult, să transform
În materie gândul,
Să arunc și să torn,
Să ud cerul, pământul
Să plâng mult, ne-ncetat,
Până-n zorii de noapte
Să muncesc, să nu dorm,
Și să urlu prin șoapte,
Să mă plimb la părinți
Doar prin cărți și prin semne,
Să ascult ochi cuminți
Vrând durerea să-nsemne,
Pe Sufletul meu cel mare,
‘Ndurerat și puternic,
Căruia, prin chemare,
Am ajuns să-i fiu sfetnic
Și să bucur, cu aure,
Durerea-i demultă
Să-mblânzesc, prin tezaure,
O iubire căruntă,
Și să scriu versuri albe
Mărginite și dese,
Pân’ la Florile dalbe,
Ouă roșii pe mese,
Până la nemurire,
La etern și la poate,
Până la neființă,
La mister, la de toate
Și să uit chiar de mine,
De durere, de corp,
Să învăț și mai bine,
Cu nesaț să absorb
Dorul lui de a ști,
A găsi, a cunoaște,
Tot ce știe prea bine
Că Iubirea-i va naște,
Și să pot să mă satur,
De isteț și de crunt,
Să accept să înlătur
Tot ce nu vreau s-ascult,
Și să știu a fi lui
Începutul și totul,
Cea din urmă, dintâi,
Eu, călcâiul, și cotul
Vulnerabil absurdă,
Și penibil gigantă,
Îndârjită și surdă,
Mai mereu radiantă;
Emanând doar lumină,
Nesimțind chiar nimic,
Din cea lume haină,
Din nonsens, din tipic;
Și să pot să măsor
Și durerea și vorba,
Ca să pot să răstorn
Și blestemul și norma,
Să accept că prin patimi
Îi e vrerea lui Doamne,
Să mă rog printre lacrimi
Din ghioc până-n toamne,
Să-nțeleg că de mult
S-a scris tot și nimicul,
Și că de nu-l ascult
Am să-i stric tot fisticul,
Cu rahat dedesubt
Și nuci mari pe deasupra,
Care, deși s-a rupt,
Tot planează asupră-i,
Să tac iar, să înghit
Sarea-n lacrimi și somnul,
Să ador, să-i permit,
Căci mi-e Totul și Domnul
Să culeg și să semăn
Cu speranțe prin vise,
Tot ce-ngaim și asemăn
Cu ființe promise,
Să rămân veșnic eu,
Tot a lui și asemeni
Cu iubirea dintâi,
Cu unirea de gemeni,
Și să pot să mai pot
Când e de râsu-plânsu,
Și când corzile-ntinse
Îmi rup Sufletu-ntr-însul,
Să învăț să tac eu
Cea durere ce-o urlă,
Și să mângâi mereu
Ca din bucium, din surlă,
Și să ung cu miresme
Trupul tot, în picioare,
Să rămân și să pot
Căci oricum n-am scăpare,
Să mă las iar pătrunsă
De doru-i grav, de lumina-i,
Și din trupul bolnav
Să se ducă iar vina-i,
Să-nțeleg că cu mine
Îi e rău și-i e bine,
Să nu-l las făr’ de mine
Să învețe rubine,
Rubaiyate, Tagore,
Pe Neruda și Rumi,
Să citească-n pagode
Să alerge ca hunii,
Să nu-l las să sucombe
În dureri, remușcări,
Și să ia ”dans la tombe”
Mademoazele și stări,
Rochii scump efemere,
Al Cezarului tot,
Ce poftește, ce-i cere...
Eu să vreau, eu să pot
Să știu fi doar a lui,
Împlinirea și plânsul,
Să-i recit ”O, rămâi!”
Până uită de dânsul,
Să-i cânt ”Sara pe deal”
Și Luceferi cobor,
Să iubesc ideal
Să-l înalț, să dobor
Tot ce crede că e
Rezistență, putere,
Să-l învăț cum că de,
Rana-i vrea mângâiere,
Și durerea dispare
De alegi s-alungi gândul,
Că e vară și-i mare
Iertarea, ca Sfântul,
Până când va putea
Să se ierte, să tacă,
Toată durerea cea grea,
Cu care nu se împacă
Și să pot, de va vrea,
Să-l prezint lui Sine Însuși,
Să cunoască și el
Cum e să-l știi pe dânsul,
Să-i arăt că prin el
Tac durerile toate,
Și că de stă nițel,
Cântărește, socoate,
O să poată găsi
Sensul vieții și-al morții,
O să poată-mplini
Tot ce nu-i dară sorții...
O femeie mai bună,
O iubire pe viață,
Pe-alte vieți, pe cunună
Pân’ la brazde pe față,
Pân’ la lacrimi pe sân
Și copii nenăscuți,
Și de la ”Mai rămân?”
Pân’ la ”Să nu mă uiți!”,
De la un ”Noapte bună!”
La întregire, chemare,
De la ”Eu sunt nebună”
Pân’ la ”Nu am scăpare”,
Că iubirea-i eternă
Mă-ntregește, mă poartă,
Din lumea asta prea ternă
Către ceruri – o poartă,
De la mine la el
Și de la el pân’ la mine,
De la durere la țel
Din gând bun la suspine,
De la ieri pân’ la azi
Printr-o nuntă în cer,
De la vârfuri de brazi
La liniștea ce i-o cer,
Și de la nemurire
Până la ceasuri întregi,
De la plâns în neștire
Pân’ la ”Simt că-nțelegi”,
Să râmân lângă el
Uniți, umăr la umăr,
De la iubire la țel
Zile fără de număr,
Să-l ajut să învețe
Ce-i iubirea de dânsul,
Și să poată să-nghețe
De mă ia dorul, plânsul,
Și să pot fi alături
Când, de singurătate,
Va simți că se împlu
Alveolele-i toate,
Când va strânge din dinți
Și-a simți iz de scrum,
Când fără de părinți
Va umbla beat pe drum,
Când va pierde și Steaua,
Răsăritul, și Nordul,
Când va pierde iar drumul
Și va căuta scorbul,
Să îngroape de viu
Și durerea și plânsul,
Uitând că eu n-am să știu
Să trăiesc făr’ de dânsul,
Când, fără de păcate,
Însă-ngropat în mustrări,
Va vorbi despre toate
Despre vise și stări,
Atunci când va voi Bunul
Să se ierte pe sine,
Și să ia, ca nebunul,
Făgăduiala de bine,
Când își va aminti
De sunt eu și ce pot,
Să rezist, de mai știu
Să vorbesc, să socot,
Clipele ce se scurg
Și cu ele și ceața,
Că e timpul prea scurt
Și ne trece iar viața,
Încă una și alta
C-atâtea alte-nainte,
Tot grăind despre kate
Și fugind de morminte.
Tot vorbind despre toate
Și luând viața-n râs,
Și uitând de de toate
Și de râsu-i cel plâns,
Și de plânsu-i cel râs
De dureri ce se pierd,
Sub căldura de sus
Ce prin vorbe dezmierd,
Refuzând să-nțeleagă
Că prin rut nu se poate,
Să simți femeia întreagă
Ci doar o jumătate,
Continuând să persiste
‘N obiceiuri și dogme,
Și nevrând să asiste
La totemuri și forme,
‘Nsingurat și stingher
Uitând iarăși de dânsul,
Cu priviri către Cer
Ca să nu-și simtă plânsul.
Mă cunoaște și azi
De la boală la suflet,
De la gând la mormânt
Și de la freamăt la cuget,
Mă-nțelege și-ascultă
Deși tai și-ncă spânzur,
Cenzurez și mai cruntă
Și durerea mi-o vântur,
Către Sufletu-i mare
Iertător și puternic,
Acel fără de care
Gândul nu-mi e cucernic,
Și eu cred că sunt eu
Mult mai bună ca dânsul,
Că-nțeleg, un ateu,
Ce-i căința dintr-însul,
Și că pot să mai mângâi
Umeri mari și cărunți,
Sau că știu să-i alin
Durerile de pe frunți,
Din priviri încruntate
Și-nvoieli măsurate,
Din atâtea ”o să”
Atât de demult uitate,
Și că pot să preiau
Tot ce-i greu iar asupră-mi,
Că aș ști cum, că eu,
Aș fi vreodată deasupră-i,
Că puterea-i femeie
Și femeia putere,
Că sunt multe temeie
Și doar una-i muiere,
Că-i fără de bun sfârșit
Întreagă astă durere,
Care ne-a răstignit
Și care încă nu piere,
Care ne pierde, ne arde
Și ne mistuie, vii,
Care ne bântuie, hoarde,
Fără ca tu s-o știi,
Că nu vreau să mai vie
De va fi iar să plece,
Că, deși el nu știe,
Viața pe lângă noi trece,
Fericirea aleargă
Umăr la umăr, alături,
Și-amândoi pierdem iar
De încerci să mă-nlături,
Că trebuie să pot iar
Să rămân când te lupți,
Tu cu tine, barbar,
Cu broboane pe frunți,
Și cu lacrimi în suflet
Deși zâmbet pe buze,
Cu durerea în cuget
Încercând să amuze,
Pe oricine-ntâlnește,
Luminat de speranță,
Tot în coadă de pește,
Energia - o zdreanță,
Și că trebuie eu
Să mă lupt să-nțeleg,
Dincolo de neveu
Încotro pot să merg,
Dacă pot să pășesc
Către cel nepătruns,
Unde fugi, te găsesc
Da’ rămâi tot ascuns,
De privirile mele
Și simțirile tale,
De mustrările grele
Toate vorbele goale.
Zicere nesfârșită
Și versuri de ne-nțeles.
Pentru că nu ursita,
Ci doar tu ai ales.
