Motto: Unele experienţe sunt greu de descris în cuvinte.
„Nu știu alții cum sunt...”, însă ”La Doru la ceaun" interiorul este rustic. Servirea - ireproșabilă.
Sunt o familie: mama, tata și două fete. Cea mare, Ioana, și cea mai mică. Bunicul stătea pe un scaun și aștepta. N-am știut ce.
Lângă o masă plină de pachete cu recipiente cu mâncare proaspătă și caldă. Câte cinci cutii una peste alta. Vreo 3 pungi mari.
Câțiva oameni așteaptă la coadă și afară, însă livrările se fac pe cât de rapid e omenește posibil. Nimeni nu stă o clipă.
Oamenii ăștia nu știu cât se stă la coadă la cantina din complexul de birouri în care lucrez eu, în București. Nu știu cum se umple Promenada Mall, la prânz, de nu ai cum să găsești loc la masă.
Sau știu. Dar aleg să facă lucrurile diferit. Ospitalitate, nu business.
Oamenii ăștia... sunt Oameni!
Ioana... e... o zvârlugă. Dialogurile sunt cam așa:
" - Am doi pui shanghai la Primărie"
" - Mai pune un borș la doamna!"
" - Mă așteaptă Laura de prea mult timp!..."
" - Mamă, ai început să pui fâșiile de pui cu cartofi la pachete pentru...?"
" - Tată, mai pune-mi pulpe dezosate pe grătar!"
" - Sora mea, nu e așa comanda!
" - Aaaa!,...” vine răspunsul, ”am înţeles."
Ioana preia o comadă și o onorează expeditiv. Îmi promite că mă servește imediat. Apoi mai aleargă vreo câteva minute din spatele tejghelei la caietul cu comenzi, de la telefon la aragaz.
” - Acum mă ascultă.”
” - O ciorbă de burtă și pui învelit în foietaj.”
” - Imediat. Să iau loc.”
O rog să plătesc mai întâi.
” - N-am 6 lei?”
” - Am, dar și monede de 10 bani.”
" - Bunicule, îmi dai un leu?"
Îmi dă rest 3 lei. "16", spun.
Știe, îmi mai dă imediat 1 leu.
80... și încă 1 leu de la bunicul.
Mă invită să iau loc.
Sora ei îmi aduce tacâm și pâine.
” - Pot servi sosul de ardei iute de pe masă?”
Vocea-mi este atât de stinsă, mă lupt atât de mult să nu las lacrimile să curgă, încât fata nici nu mă aude. Mă-ntreabă ce-am spus.
Repet cu greu, de două ori, cu-aceeași voce stinsă.
Da, desigur.
Trebuie să plătesc în plus?
Nu! Nicidecum
Ioana, îmi aduce ciorba caldă, de burtă, într-un castron înalt, ca o ulcică, cu tortiţe. E cald. Căldură. Ospitalitate. Mâncarea are gustul sufletului pe care l-au pus cu toţii-n ea.
Mi-e foame. De ieri, de la București, n-am mâncat decât grisine și portocale.
Între timp intră un domn. "De la Primărie."
" - Tu duci toate astea?", o-ntreabă pe cea mică. "Pe jos?"
" - Nu, cu mașina."
" - Și... tu conduci?"
Râde.
" - Nu, că sunt prea mică.", vine răspunsul.
Bunicul se ridică de pe scaunul unde stătuse așezat până atunci. Abia acum înţeleg ce anume aștepta. Aștepta să fie gata comanda. Dincolo de a răspunde cererii "Bunicule, îmi dai 1 leu?"... bunicul era "mașina". Au luat fiecare câte o plasă.
" - Pe-aia n-o iei?", o-ntrebă el.
" - O iau apoi.", veni răspunsul.
Cei doi dispar din încăperea mică, intimă. Caldura... este. E vară. Simt că vine de la sufletele lor, nu doar din bucătărie.
Și mi-e atât de bine!...
Când termin de mâncat ciorba de burtă... nu am cuvinte să mulţumesc. "A fost bun?", mă-ntreabă Ioana. Mă rog ca privirea mea să spună ceea ce eu nu pot rosti fără să risc să-mi iasă cuvintele cu tot cu lacrimile stăvilite doar de nodul din gât.
A fost foarte bun!
" - Are să-mi dea puiul în aluat?", se-ntreabă. Din denumirea "Pui învelit în foietaj cu sos tartar și cartofi gratinaţi".
Se uită rapid în caietul cu comenzi. Un caiet studenţesc, de matematică.
" - Mamă, poţi să-ncepi să pui trei fâșii!" Din denumirea apetisantă "fâșii de mușchi de porc în sos thailandez cu risotto".
" - Mai am să-i dau doamnei la sală pui în aluat? Dacă nu mai am, îi dau altceva."
Putea să-mi dea orice. Oricum... ceea ce simţeam era atât de săţios încât putea să mă lase și nemâncată. Autenticitate. Unitate. Iubire. Am știut, de cum am intrat, că sunt o familie. Oamenii ăștia funcţionau toţi ca unul. Chef-ul, tăcut, cu privirea aplecată spre grătar, mama care umplea cutiile neîntrerupt, Ioana care era capul a toate și-i mângâia ușor pe umăr pe fiecare... și "sora mea". O copilă frumoasă, cu părul împletit.
Pe o farfurie întinsă, verde, pe care-o aranjase cu mâna ei, și peste care presărase pătrunjel tocat, proaspăt, Ioana-mi aduce o bucăţică de pui învelită, cu sos tartar pe deasupra, puţină salată de varză și piure. Nu-mi pasă că trebuia să vină cu cartofi gratinați. Poate nu aveau, chiar nu mai conta. Piureul e cald, din cartofi adevărați. E dificil să servești un piure cald, din cartofi. Trebuie lapte sau unt... Piureul ăsta era absolut perfect.
Varza era tocată mărunt și frecată cu sare. Se vedea că e fină, moale, nu era tare, tăiată cu toporul, și fără dressing, așa cum am servit-o, săptămâna trecută, la un hotel de 3 stele.
Mănânc totul cu poftă și cu foame. Eu, care nu mănânc carne, sau cel puţin evit conștient. Eu... care-apuc să mănânc două feluri de mâncare la prânz cam o dată pe lună. Eu... care am intrat în sala lor... în a șaptea din cele zece zile de tratament. Eu... care sunt bolnavă fără să mă simt sau să mă consider așa. Eu... care simt puterea vindecătoare a unui cuvânt, a unei vorbe bune. Eu... care cunosc oameni... care nu știu... cât este de important și de binefăcător să poţi să hrănești atât omul (corpul) cât și sufletul.
Ioana s-a mai liniștit. Pentr-o clipă doar. Pe moment nu mai e nimeni la coadă. Când dau să-i mulţumesc sună telefonul. "Comanda", spune. "Mă sună. Nu e gata."
Mă aude "tata". Îmi urează o zi bună.
Eu... ţin să-i mulţumesc Ioanei.
" - Vin toată săptămâna, în fiecare zi." Știe, i s-a spus. Mă așteaptă.
Ceea ce nu știe e că vin pentru ea, pentru ei toţi. Pentru hrana sufletească dincolo de cea pe care-o pun în farfurii.
Și asta nu pentru că n-ar fi bună, n-ar avea gust de "ca la mama acasă". Ci pentru că, dincolo de gust, are savoare. Are parfum de autenticitate, grijă maternă... și iubire.
"Când oamenii nu adaugă sosuri la mâncare, nu le merge conversația." (Praf de scorţișoară)
Am... mulţi ani. N-am învăţat, nici până la vârsta asta, să spun "Sărut mâna pentru masă!"
Astăzi am simţit, pentru prima dată ce-nseamnă "o masă caldă". Ce e căldura dincolo de cea a bucatelor și cum este să simţi că vrei să spui, cu tot sufletul, "Sărut mâna pentru masă!"
Dacă n-am spus-o... e doar pentru că am simţit că e nepotrivit. Erau atât de ocupați... Nu aveau timpul necesar să asculte tot ce simțeam.
Iertaţi-mă!
Am plecat de "La Doru" cu sufletul plin și ochii umezi.
În spatele porţii deschise, de culoare gri, bunicul. Și un teanc de lemne tăiate...
Unele experienţe sunt greu de descris în cuvinte. De aceea mi-a luat atât de mult timp.
Să nu vă-ndoiţi, niciodată, de binele pe care-l faceţi!
”La Doru”... se servește Emoție. E gustoasă.
Și neprețuită.
