Am acostat, pe nesimțite, la un mal neștiut de insulă părăsită unde nu era nici un Robinson, nici un Vineri și nici o altă zi. Vegetația luxuriantă nu are zile libere. Doar aer umed și o căldură sufocantă. Un aer plin mai degrabă de lacrimi neplânse decât de particule de H2O.
La început mi-a fost puțin frică să părăsesc corabia. Nu atât de teama de a ieși din zona de comfort, nici de groaza golului dinainte-mi, cât mai degrabă din dorința de a nu tulbura liniștea crudă, sălbatecă și perfectă în puritatea-i neîntinată și neatinsă de omenesc. Lipsa oxigenului m-a împins însă, instinctiv, către a sorbi lichidul dătător de viață din vântul ce adia blând, mângâind verdele brut.
Mi-am înfipt metalul rece, de un albastru închis, cu urme de rugină pe alocuri și bucăți de vopsea veche ce se desprind din corpul meu, în nisipul ud, compact, îmbibat și sufocat de apăsarea întunecată a oceanului. Am auzit, un urlet înfundat în adâncuri, geamătul tău de durere în secunda infinită în care tone de fier ancorând ți-au atins, cu o bufnitură, rădăcini prelungi.
M-am scufundat în tine în viteză, cu presiune, împinsă de forța gravitațională care ești și căreia nimeni nu i se poate împotrivi. Bucăți din mine s-au rupt la frecarea cu nisipul vechi, neatins. Neîmblânzit. Și, odată cu golul pe care l-am creat și l-am umplut cu trupul meu rece, metalic, a mai pătruns înlăuntru, învechit, cu zale mari, și lațul ce mă ține legată de trecut. În urma impactului, nori de nisip ud și lacrimi de sare au pufnit, surd, în întunericul abisal.
Umană și păgână am călcat, femelă, cu tocuri zgomotoase, pe plaja virgină. Încălțările mi-au fost înghițite într-o fracțiune de secundă, o paralizie înveninată a pus stăpânire pe întreg trupul meu și m-am prăbușit, cu fața-n jos, pe nisipul alb. Strivindu-mi pieptul, lovindu-mi brutal sternul de trupul tău.
Sărutând pământul.
