De ce oare munca în folosul comunității este o pedeapsă? De ce suntem obligați să facem muncă în folosul comunității în urma unei sentințe judecătorești?
... "Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți!"...
Munca în folosul comunității ar trebui să fie făcută din tot sufletul și cu simț de răspundere, cu dragoste, ca o formă de meditație și introspecție pentru noi înșine și întru binele atât al nostru cât și al celorlalți...
Am fost tratată cu mai multă iubire și înțelegere de către oameni pe care nu-i cunoșteam decât de către oamenii pe care-i am aproape de suflet...
Unii oameni mi-au spus că aleg să stea departe de mine pentru că sunt greu de înghițit și vampir energetic. Mi s-a spus de mai multe ori să-mi rezolv singură problemele... apoi am fost lăudată pentru că mi-am realizat obiectivele la modul: "credeam că ai luat-o pe arătură, însă, dacă spui că asta ți-ai dorit și acum ai reușit, tot respectul pentru tine!"
Mda. După câți oameni s-au îndepărtat de mine... tot respectul pentru mine, carevasăzică...
Alți oameni, depășindu-și atribuțiile jobului, au avut întotdeauna o vorbă bună pentru mine, mi-au fost alături când lacrimile curgeau șiroaie, fără să le pot opri, când creierul durea și simțeam că inima stă să crape de atâta greu. Mi-au adus un pahar de vin rece, în pahar cu picior, atunci când nu mai vedeam, la propriu, din cauza perdelei de lacrimi care-mi acoperea ochii. Mi-au găsit un loc de muncă după celălalt, mi-au adus de mâncare în spital, în sărbători, în drum spre aeroport.
Alții mi-au trecut pragul, mi-au pregătit căminul și m-au încurajat să scriu, mi-au dăruit flori, daruri, zâmbete, timpul și grija lor, o vorbă bună și blândă, o voce caldă și maternă, liniște și înțelegere...
Am fost denumită "suflet de cristal", femeie minunată", "om frumos", "om minunat" și mi s-a spus că ”voi primi în viață, pe măsura sufletului meu minunat”.
Și apoi... există oamenii pe care nu apuc să-i sun, care nu au, toți, cont de Facebook, de care mă leagă ani buni de prietenie. Oamenii care s-au apucat să învețe să(-mi) facă săpun doar pentru că le-am dăruit săpunuri naturale și s-au gândit că dau prea mulți bani pe ele. Oamenii care m-au ajutat să-mi dau probe practice la examene, pe care i-am sunat și mi-au dăruit experiența lor de lucru și clipe din viața lor, atunci când am fost dată afară din birou și mă țineam, terorizată, de bara unui tramvai ticsit de lume și fără lumină.
De câțiva ani, tânărul șef pe fața căruia am citit atunci frica de a nu-și putea controla impulsul de a mă lovi, îmi este unul dintre cei mai prețuiți prieteni. Mi-a mărturisit că, atunci când mi-a acceptat demisia cu acordul părților, a dat dispoziție să se întocmească actele cât mai curând întrucât "trebuie să fiu liberă ca pasărea cerului".
Acești oameni... sunt din cele mai diferite categorii sociale. Unii se poate spune că "învârt banii cu lopata", sunt investitori străini, alții nu au un loc de muncă și, pentru boala sufletească și trupească, natura le este singura vindecare, alții muncesc mai bine de 12 ore, cresc copii și simt că sunt tratați ca ultimii oameni și nu se ajung cu banii, alții au copii bolnavi și reușesc să facă față vieții zâmbindu-le. Alții aveau diferite dependențe și riscau să fie dați afară din servici, unii iau medicație de la psihiatru și nu pot trăi fără pastile, alții se mută în alt oraș întru grija părinților, căutarea liniștii și a iubirii.
Am fost ca unii, nu am avut onoarea de a trăi la fel de frumos ca alții, însă am încercat să îi ajut, pe toți, atât cât am putut. Îi port pe toți în amintire și am certitudinea că nici ei nu m-au uitat.
O fostă colegă mi-a mărturisit: "să nu crezi că, dacă nu te sun, nu mă gândesc la tine! Am venit de două ori la tine cu aceeași problemă, și apoi mi-am spus 'Ce mi-ar spune Sorina?'. Mă consult cu tine în capul meu, să nu crezi că te-am uitat!"
Alta - că o doare felul cum s-a purtat cu mine și mă roagă să înțeleg contextul și stresul mediului în care lucram.
Alta - că nu mă suporta ca și colegă însă mă prețuiește ca scriitor.
O alta, atunci când am lăudat-o - că învață, și ea, de la mine.
Acești oameni... nu mai sunt astăzi, cu toții, în viața mea.
Însă... au avut un lucru în comun.
Au rezonat cu ceva din cele ce le-am spus. Au vibrat în așa fel încât viața mea a avut un scop în viața lor, la fel precum viețile lor au avut un ecou în viața mea.
Am mai spus și repet. Se spune că dragoste cu sila nu se face.
Nici evoluție.
Și cu atât mai puțin înțelegere, armonie și Iubire. A aproapelui măcar.
Dacă nu vibrăm pe aceeași frecvență... nu ne putem înțelege unul pe celălalt și sfârșim prin a ne face rău intenționat sau mai puțin intenționat.
Comportamentele dor, vorbele dor. Fiecare face ce poate, atât cât poate.
Eu n-am mai putut, de foarte mult timp, să citesc. Nu am avut nici timpul, nici liniștea, nici starea de sănătate necesare. Pentru că "noi ne alegem bolile" și eu am ales cum anume să manifest durerea prin boală.
Colegi, oameni străini, mi-au fost alături de-a lungul timpului, au stat la capul patului meu, și m-au tratat, poate, cu mai multă iubire și înțelegere decât oamenii pe care-i am cel mai aproape de suflet.
Le-am mulțimit, întotdeauna, și unora și celorlalți, atât pentru vorbele blânde cât și pentru cele de ocară. Am învățat, enorm, de la fiecare dintre ei.
Așa este. Eu am primit, în viață, cu mult mai mult decât am oferit.
Mult dincolo de toate așteptările și mai presus de toate visele.
Atât binele cât și răul.
Un singur lucru nu înțeleg, și o întrebare fără răspuns mă muncește încă: "Dacă Isus nu a spus, nici măcar pe cruce 'Pretinii mei, voi nu meritați, băieți, ceea ce fac eu pentru voi! Pur și simplu, chiar nu meritați!'... dacă nici măcar atunci, în ultimul ceas, nu a spus că nu se merita... noi, ca oameni, când trebuie să spunem 'Nu! Gata! De ajuns! Ajunge!'?"
Cum definim, care e criteriul?
Că... asta e problema. Nu există criteriu. Trebuie să putem dărui mai presus de orice și dincolo de noi înșine.
Și asta... nu e întotdeauna foarte ușor de făcut.
Nu pretind, nici pe departe, că eu pot, pe deplin, așa cum mi-aș dori.
Însă cred că este, întotdeauna, atitudinea corectă și cea mai potrivită în orice situație.
Și... de ce oare ne pasă numai de oamenii de care ne pasă cu adevărat… și nu-i prețuim pe cei cărora le pasă cu adevărat? Cei care dăruiesc, total, necondiționat, din timpul și sufletul lor, fie că au, fie că nu au resurse, chiar și atunci când nu mai pot?
„Iertarea nu este uitare
E doar amintirea fără furie
A unui rău ce ți-a fost făcut ție
Rana din suflet fiindu-ți mărturie
Iertarea nu este uitare
Doar că alegi ca-n lumea asta mare
Să nu-ți mai faci zilele amare
Vrând iar să ai în inimă doar soare
Iertarea nu este uitare
E acceptarea a ceva ce-a fost odată
Căci te-ai trezit că vrei deodată
Liniștea sufletului de altădată”
(Antoaneta Dan – „Poezii despre a fi”)