Motto: “My God! My God! Why have you forsaken me?”
“I am the Way, the Truth and the Life!”
Loviturile de bici pe spatele Lui sfasiau carnea in timp ce diavolul privea, zambitor, asteptand sa ii culeaga sufletul. Singura fiinta care ii fusese aproape isi urla durerea alaturi de El.
Coroana de spini a fost infipta pe frunte si creierul a plans lacrimi de sange.
E pacat nu ca Iisus a murit. El stia ca trebuie sa se intample si era pregatit pentru asta si impacat.
E pacat ca atunci cand Iuda a inteles ca tradarea, mai ales cea a aproapelui, inseamna a te trada pe tine insuti...era deja prea tarziu. Eventual, orice Iuda realizeaza asta. Si atunci...nu mai poate percepe nici macar spanzuratoarea ca pe o salvare.
La portile Raiului, vom merge, cu totii, impreuna. Ne vom sprijini prietenii si ei ne vor sprijini pe noi, asa cum am facut-o de-a lungul vietii. Ar fi pacat sa fim nevoiti sa ne despartim tocmai acolo.
“Father! Forgive them, for they do not know what they do!”
Ea...a simtit un miros puternic de ipocrizie. O duhoare ce i-a ramas impregnata in nari.
Si se gandea: “Dumnezeule! Este incredibil ce mi se intampla!”. Isi dezgolise sufletul in fata lui si isi pusese viitorul sub protectia lui. Acum...ii era teama pentru sufletul lui, cel neinvins, acela pe care crezuse ca il poate tine in palme pentru a-l feri de tot ce-i rau.
Cu sufletele sfasiate si trupurile insangerate, ne ducem, fiecare, propria cruce pe Golgota vietii. In timp ce pe retina se deruleaza, ca o pelicula, toate amintirile care ne-au facut sa zambim. Uneori, biciul vorbelor ce ne sunt adresate ne face sa ne taram in genunchi, catre salvarea crucii, corpurile pline de rani deschise. In astfel de situatii, alergam spre rastignire fugind de gandul ca tocmai prietenii sunt cei care ne-au crucificat. Privim, cu ochi acum goi, cuiele ce ne sunt infipte in palme. Si, in timp ce corzile vocale lasa sa scape un urlet sfasietor...sufletul se inalta, usurat.
Ar trebui sa trecem prin viata vertical, fara sa ne pese de observatiile celor din jur. Mandri de ceea ce suntem si de cei pe care ii numim prieteni. Ar trebui sa fim corecti fata de noi insine si sa traim in conformitate cu idealurile cele mai inalte care ne reprezinta.
Pentru ca nu o facem, suferim, cu totii, de hernie. Cervicala.
“Father, into Your hands I commend my spirit!”
In the fell clutch of circumstance
Have you not winced or cried aloud?
Under the bludgeonings of chance
Your head’s not bloody, but is bowed.
