Motto: “Nu trageți în noi! După 22!”
Peste cinci zile urmează să împlinesc frumoasa vîrstă de opt ani. Sunt în clasa a doua. Am trecut de etapa când învățam fără să știm că învățăm, cu liniuțe și bastonașe. Acum ne trezim în fiecare dimineață ca să mergem la școală. Mi-am primit deja, anul acesta, șnurulețul galben. Îl privesc uneori mândră, admirîndu-i împletitura mătăsoasă. Aproape în fiecare dimineață 'tovarășa învățătoare' mă trimite fuguța înapoi acasă să îmi pun și la gât cravata roșie cu tricolorul pe margine. Alerg, cu gura deschisă, simt aerul rece al iernii cum îmi paralizează esofagul și îmi oprește respirația. Sunt, zilnic, inevitabil, cuprinsă de cel mai adânc sentiment de rușine, pe note de dialog intern de 'iar ai dat-o-n bară', și spre și dinspre casă. Când mă întorc, sunt pionier.
Apoi, în câteva luni, nimicul. Fără cravate, fără fustițe plisate. Fără țară. Și mai ales, FĂRĂ Patriotism.
De vreo cinci zile, mama e mereu agitată și îngrijorată. Nu știu ce e cu ea, nici nu mă interesează. Copilul i-a plecat în armată la București, după ce ea s-a luptat să nu fie trimis la Motru ca să îi fie armata mai ușoară. Eu mă bucur că sunt liberă, singură. Că nu mai e nimeni cu care trebuie să mă compar, la nivelul căruia să trebuiască să mă ridic pentru a mă simți apreciată și iubită. Îmi văd de ale mele: teme, ore, dus, venit. Mama vine mereu târziu de la serviciu. Mai ales la sfârșit de lună când în bancă e ‘închidere de lună’. Și anul acesta va sta probabil pânâ la 9-10 la serviciu, va veni acasă să se schimbe în grabă și apoi vor pleca la petrecerea de Revelion.
Azi, mai mult ca oricând, mama nu e în apele ei. Bentița și pampoanele de dimineață mi-au fost tremurînde vinerea trecută; după-amiaza asta e la fel.
“Oare ce-i cu el, ce-o face?”, se întreabă, uneori cu glas tare, mama. Băiatul e dus la București...că e mai bine ca la Motru. Eu tot nu știu de ce, unde e Motru ăsta și ce treabă are cu binele și răul. Abia am fost parcă ieri la el când a depus jurâmântul. Eram atât de mândră de el, parada a fost atât de frumoasă. Acum mama spune că e revoluție, parcă nu mai răspunde la telefon și nu știe nimic de el. Ne uităm toți trei, înmărmuriți, la televizor, de câteva zile. Tovarăși necunoscuți preiau camerele de luat vederi și le mișcă. La desenele animate camera nu se mișcă niciodată. Tovarășii vorbesc înflăcărat, spun vorbe pe care nu le înțeleg. Mircea Dinescu, Ion Iliescu, dragul meu Ion Caramitru. Mama spune că Tovarășul a fost împușcat la București. Puși la zid amândoi și împușcați de soldați. Mă rog să nu fi fost și el printre cei cărora li s-a ordonat să tragă.
Mă întorc la ale mele: teme, ore, dus, venit. Școala, tovarășa învățătoare, cravata de pionier. Școala, tovarășa învățătoare, cravata de pionier. Repet zilnic același ritual și același traseu, cu uitatul cravatei cu tot, mecanic, de teamă parcă să nu îmi ies din simțire.
Sunt cinci zile de când suntem liberi. Democrație. Eu nu știu semnificația cuvântului. Știu doar că nu știm multe de el, că seara se ia uneori curentul, că mama aprinde reflectorul, conectat la o baterie de masină, de deasupra aragazului. E penumbră și e frig. Mi-e teamă că nu se va mai întoarce niciodată. L-aș vrea iar, cu Shogunul gros cu foile îngălbenite pe capul patului, cu lampa aprinsă până târziu în noapte, cu “să-ți facă mama ou prăjit” la ora 11 dimineața. Deși pe mine mă trezea la ora 8. Și îmi era și mie tot duminică.
Azi e miercuri. Am împlinit 8 ani. La ora 14,00 zice mama. M-a felicitat de dimineață și apoi a plecat la serviciu. Casa e goală și rece. Îmi este frig. Nu fac altceva decât teme. Sunt mereu prea multe și prefer să le termin cât mai repede ca să mă pot bucura apoi de vacanță. La ziua mea nu vine nimeni, nici un invitat. Toată lumea se reîntoarce la serviciu după respiro-ul de Crăciun, exact de ziua mea. Nu înțeleg de ce nu mai pot sta încă o zi, de ce nu se pot învoi de la serviciu. Pentru ei e doar o zi. O altă zi. Dar e ziua mea. Singura în care mi-aș dori cu disperare să stea cu mine.
Nu pot împărți bomboane colegilor de clasă, ziua mea e în vacanță. În fiecare an. Și în fiecare an uit și sper că am să împart și eu bomboane de ciocolată și o să mi se ureze “La mulți ani!”. Nu vine nici un invitat, toți “se duc la rude la Sf. Ștefan și nu pot ajunge”. Nu primesc niciodată cadouri. “Păi n-a venit Moș Gerilă la tine? Ce, n-ai fost cuminte? Nu ți-a adus destule cadouri?”. Mi-a adus, cum nu! Le ține ascunse săracul Gerilă, în cămara noastră, printre borcane de conserve, curse de șoareci și o cutie de compot de ananas. El spunea că Moșu’ nu există, și se ducea mereu acolo, în frig, să caute cadourile. “Moșu’ e mama.” zicea. Eu îl urmam mereu în frig și-n întuneric. Spunea să nu fac gălăgie să nu ne prindă că desfacem cutia de compot de ananas surpriză înainte de vreme. Are 19 ani. E mai mare decât mine și mă țin scai de el încercînd mereu să îl copiez. Cred și eu că la 19 ani nu mai există Moș. Dar eu am doar 8, el e la București, și mama vorbește de altul. Moș Crăciun. Poate că ăst Moș există. Poate că el o să le explice că aduce cadouri numai pentru Crăciun nu și pentru ziua mea. Poate cineva o să înțeleagă că nu sunt 2 în 1.
Când a venit acasă, fratele meu a povestit că în acele zile li s-a dat ordinul ‘Mihai Viteazu’, un ordin care se dă numai pe timp de război, că a petrecut ziua de Crăciun în tranșee și că bucureștenii le-au adus lapte și cozonaci.
Anul ăsta mama nu mi-a mai făcut deliciosul tort de șarlotă, fără pic de blat, pe care îl savuram egoist. Aș fi fost în stare să îl mănânc pe tot, nu le-aș fi dat nici o gură. Și-așa ei nu înțeleg ce bun e, lor le plac torturile cu blat. Anul ăsta chiar aș fi reușit să îl termin singură. Doar sunt ‘fată mare’. Am împlinit 8 ani!
Nu știu eu multe, dar măcar nu o să mă mai trimită nimeni după cravată; mama spune că nu o să mai purtăm uniforme de pionier. Nu am invitați la ziua mea și nici nu reușesc să pap tot tortul. Însă anul ăsta am învățat ceva: Moș Crăciun ăsta există. Locuiește în tranșee, unde oameni necunoscuți îi aduc cozonac și lapte.
Poate la anu’! Și la mulți ani!
În iunie aveam să iau primul premiu II.