În fiecare dimineață, pe drumul către stația de metrou, mă agresează vizual și auditiv părinți care-și duc copiii la grădiniță. Ochii mă dor, înlăuntrul meu încă dorm, sufletul mi-a rămas în așternut și mă uit la țâncii care abia se mișcă, șontâc... șontâc... cu pași mici.
”Una bucată mămică va pierde metroul”, îmi spun. Ritmul vieții unui părinte este direct proporțional cu mărimea pasului pe care-l face copilul.
Câteodată, în liniștea dimineții, înnorate, întunecate, sau luminate și uneori însorite, mai nou, îmi bate la porțile timpanelor câte un hârșâit-două de roți de troller.
”Vreun fericit care pleacă la plimbare direct de la birou”, îmi spun în gând. ”Deși nu-i vineri”, mă deștept mai apoi.
Când roțile zgomotoase mă depășesc, observ vreun ghiozdan mic, roz, atașat unei fustițe gri deasupra căreia tronează o geacă de un roz și mai deschis, de 3 ori mai pufoasă decât corpul firav al posesoarei. Un cărucior roșu în care dormitează o regină c-o pernuță-n brațe. Sau o trotinetă verde care merge doar pentru că e-mpinsă de un adult. ”Șoferul” e inactiv și apatic.
Toate detaliile-astea mici, oricât de agresive ar fi pentru neuronul meu care încă sforăie la orele 7.30 ale dimineții, deși corpul meu se mișcă spre serviciu... mă trezesc ușor la realitate, mă aduc înapoi la viață, mă-”mpământează” și-mi amintesc unde sunt, ce fac, că trăiesc.
Azi-dimineață... ambele grădinițe de pe strada pe care-mi fac ”plimbarea” matinală-n scopuri profesionale... erau închise. Porțile ferecate, mămicile nu mai sunau la sonerii, curțile erau goale, pozele cu personaje din desene animate lipite pe garduri... păreau că nu mai zâmbesc nici ele.
Cel mai tare m-au durut leagănele goale...
Dă-ne Doamne înapoi copiii care să ne agreseze vizual și auditiv dimineață de dimineață! Îți promitem c-o să știm să ne bucurăm de asta cu lacrimi în ochi! Și nu ne lua zâmbetele, chicotitul și întrebările: ”Mami, da' luna unde e?”!
Doamne... dar lumea... unde e?
