Acum câteva zile găteam ciorbă. Era seară, abia dăduse în clocot și mă dusesem să mă întind pentru câteva clipe. Uneori... dacă stau prea mult în picioare, mijlocul face nazuri după operația mea de hernie de disc.
În secunda în care m-am așezat în pat am primit un apel video. Mama unei fetițe de 2 anișori m-a prezentat fiicei ei ca fiind "prietena mea, Sorina". Am avut o discuție în care, preț de câteva minute bune, i-am arătat Sofiei cum fierbe ciorba în oală și ce culori au ouăle mele colorate. Mi-a promis că o să vină pe la mine și, după ce s-a gândit muuult, muuult de tot și cu foarte mare seriozitate la chestiunea asta mi-a răspuns la întrebare spunându-mi că vrea să-i dau un ou galben.
În momentul în care, după maxim 10 minute de când mi-a zbârnâit telefonul în mână, apelul video s-a încheiat... am trăit ceea ce n-am trăit de 4 ani de când locuiesc singură: sentimentul singurătății mele. Nu am simțit atât că "mi-au plecat musafirii" cât mai degrabă că le-am plecat eu lor. Pentru un moment scurt, rupt din timp, fusesem și eu acolo, lângă Sofia, în mașina mamei ei. Obrăjorii ei bucălați și buclele ei bogate... mă fac și acum să zâmbesc și îmi umplu sufletul de bucurie.
Toți părinții spun despre proprii copii că sunt frumoși. Eu... nu sunt părinte. Însă... Sofia... este o fetiță cu adevărat frumoasă. Și veselă și comunicativă ca orice copil iubit.
Mi-a plăcut modul calm în care mama ei o ascultă și îi răspunde mereu la întrebări. Poate pentru că tatăl ei nu era lângă ea sau, mai degrabă, pentru că, până în jurul vârstei de 3 ani, copiii au încă memoria pură, de îngeri, și nu li s-a explicat încă ideea de "să nu... c-ai să vezi tu ce o să..."... Sofia a întrebat, de nenumărate ori, unde e tatăl meu. Mama ei i-a explicat că e o steluță așa cum este și tatăl ei, bunicul. Sofia a insistat și, în timp ce se juca, a întrebat ce face tatăl meu. La care mama ei a răspuns cu cea mai mare simplitate că "strălucește". "Toate steluțele strălucesc", a spus. "Și pentru că este o steluță asta face, strălucește."
Eu... am amuțit. Eu nu știam nici că tatăl meu este o steluță darmite că strălucește. Da'... na. Mamele știu, întotdeauna, adevărurile-astea adevărate care închid, negreșit, gura și "de ce"-urile copiilor.
O priveam înmărmurită, captivată de convingerea cu care dădea toate explicațiile și rămâneam eu, la anii mei, cu gura căscată "ca vițelul la poartă noua", darmite biată Sofie la anișori ei. N-avea nici cea mai mică șansă din lume să afle unde este, cu adevărat, tatăl meu și ce face. Sau... ce nu mai face.
Cu toate astea... nici eu, în calitatea mea de scriitor, nu aș fi reușit să dau un răspuns mai bun și mai plin de adevăr.
Așa precum a promis atunci, mama Sofiei a ajuns astăzi la mine. Am așteptat-o toată ziua și nu a putut rămâne mai mult de câteva minute pentru că Sofia nu se trezise încă din somn și începe să plângă dacă se trezește și mama nu e lângă ea...
Am ciocnit ouă, a gustat puii mei cu ochi pătrați și puf verde și "icrele" de năut, nu de pește.
Mi-a adus un cozonac cu nucă ornat cu fulgi de migdale și un cheesecake. Patiseria este pasiunea colegei mele.
Și... cum mâncatul este pasiunea mea... lucrurile se-mbină cum nu se poate mai bine.
Însă... dacă ador cheesecake, deși nu am voie să mănânc brânzeturi... nu mănânc cozonac. Nu-mi place. În primul rând e dulce și mie nu-mi plac dulciurile. Și-n al doilea rând e uscat și mie nu-mi plac blaturile. Prefer cremele. Fără tort. Creme Olé, pudding, tort de sarlotă. Orice numai blat/cozonac nu.
Ultima dată când am mâncat cozonac a fost într-o zi că oricare alta la birou, când mama Sofiei, colega mea, a adus un cozonac identic. Era moale și pufos, aromat și aerat, nu foarte dulce și de un galben extrem de frumos.
Iar fulgii de migdale... cel mai potrivit mod de a orna un cozonac.
De când am aflat că intenționează să vină la mine, am judecat-o pe colega mea zicându-mi că e inconștientă, că nu respectă regulile, că nu-și dă seama că-și poate îmbolnăvi copilul.
Însă, atunci când am înțeles că lucrurile se aranjează și va ajunge totuși astăzi pe la mine... am înțeles de ce.
Colega mea este teamleader. În ziua în care avea dreptul să stea acasă pentru că este părinte, a continuat să vină la birou. Pentru că știa că întreaga ei echipă are nevoie de ea. Și pentru că nu i s-a părut corect față de colegi să stea acasă atâta timp cât noi mergeam în continuare la birou. În ultimele zile am observat-o luând masa cu vreo 5 persoane din echipa ei în jurul unei mese de 50 cm în diametru.
Atunci, la fel ca și azi, am judecat. Am fost convinsă că eu știu mai bine și colega mea nu înțelege gravitatea situației.
Astăzi, înainte să ajungă să bată la ușă, am înțeles...
Colega mea trăiește cu convingerea că nu se va îmbolnăvi. Că nu se poate îmbolnăvi, aș zice chiar. I se citește pe față. O anume credință, o convingere nestrămutată că răul n-o poate atinge. Zâmbește larg, are niște ochi mari și frumoși, un păr roșu extrem de lung și-ți dă sentimentul că nimic nu poate merge rău în viață și că totul este bine.
Înainte să iasă pe ușă i-am mărturisit. Că am judecat, că mie mi-e teamă și... că m-a impresionat în mod deosebit faptul că eu mă refer la ea ca la "o colegă" însă ea mă numește "prietenă".
M-a întrerupt firesc și cuvintele i-au ieșit de pe buze în modul cel mai sincer și natural cu putință: "învăț și eu de la tine".
Și... deși am continuat să vorbesc, gura mergea-nainte fără suflet. Pe pilot automat. Sufletul... se oprise un pic să-și tragă răsuflarea. Într-o zi, un bun prieten, m-a rugat "să ajut oamenii care nu-și permit să lucreze îndeaproape cu un coach".
Eu... am devenit coach.
Însă... nici un curs nu te pregătește pentru momentul în care cineva din exteriorul lumii tale interioare, un alt suflet, îți spune că-l inspiri.
Ziua de astăzi a fost despre iubirea care se-ntoarce negreșit, deși nu din locul din care-o dăruiești ci din partea persoanelor de la care te-aștepți mai puțin, ciocolată caldă, zâmbete, dăruire, conștientizarea propriilor păcate... și recomandări de filme. Poate mâine. Că azi am apucat să văd doar unul din 4.
Vineri seară... a durut.
Însă... cineva mi-a urat ”Sărbători frumoase!”. Am ripostat. Am opus rezistență. Am spus că e imposibil să fie-așa.
E a doua oară-n viață când observ că urările sincere, făcute din tot sufletul, chiar se-ndeplinesc.
Să păstrezi tăcerea nu-nseamnă neapărat să taci mâlc. Ci... să respecți tăcerea celuilalt dăruindu-te altor suflete cu care e necesar să interacționezi. Întru binele reciproc.
Să-ți găsești locul... nu e atât despre a fi acolo unde ne dorim să fim cât despre a observa ce vrea Doamne de la noi și de ce ne-a adus în acel loc în acel moment din timp.
Învierea... e o zi frumoasă.
Cu obrajii bucălați și bucle bogate.
Renașterea... nu e doar un curent literar. E ceva pentru care nu ești niciodată pregătit și care se-ntâmplă pe neașteptate.
Simplu. Firesc. Suav. Și blând.
Există două tipuri de oameni: cei care mănâncă miel și cei care nu mănâncă miel.
Cei cărora le place să mănânce cozonac și cei cărora nu le place să mănânce cozonac.
Mie... îmi place mult cozonacul cu nucă, galben, făcut de prietena mea, mama Sofiei.
Și o stare nouă. Nemaiauzită. Nemaiîntâlnită. Nu de awareness, nici de mindfulness, ci de... bakefulness.
Nu mă pricep la patiserie. Însă... am certitudinea că e un mix dulce între cele două...
Atunci când BF va fi mai mult decât un logo superb și un site încă în lucru să nu uitați că mie nu-mi place cozonacul fără fulgi de migdale pe deasupra și că eu și mama Sofiei vom fi cu mult mai mult decât simple colege. Poate nu bffs, da' ffs sigur!
Și... momentul în care ești martor la nașterea unei prietenii pe viață... este, ca orice naștere, un miracol. O minune de la Doamne.
... Într-o zi... o colegă mi-a oferit un mango. Trăiam cu impresia că mango este scump și de aceea îmi cumpăram foarte rar. ”Am cumpărat pentru mine și ți-am luat și ție unul.”, mi-a spus, simplu.
Prietenia asta va avea întotdeauna gust de mango. Pentru că, la zi mare, am mâncat mango... și am scris.
Hristos a înviat!
