E frig până-n talpă şi pielea e gheață,
E frig şi în piept, în palme, în față,
Țin gerul în mână - nisip din deșert,
Iarna e stăpână pe tot ce nu-mi iert.
Mă doare, în creștet, lumină solară,
De ce oare-mi scot sufletu-n afară?
Bulgări de gheață întinşi pe asfalt,
Sub nori, după ceață, mi-e cerul cobalt.
Te simt printre pietre, în lemn, în metal şi în foc,
Sculptură în gheață în gânduri, în joc,
Topește durerea şi frigul din membre,
Ascunde-mă-n apă de iarna ce-aşterne.
Zăpada iar cade, e crivăț în aer,
Şi vântul în oase îmi şuieră fraier,
Nu ştie, sărmanul, că sufletu-i mort,
Că până şi mintea fuge de corp.
Coboară, Lumină, şi gheața topeşte-mi,
Privește în trup, în vene mocneşte-mi,
Jăratec cu minte, zâmbindu-mi ghiduş,
Să nu aud şuierul iernii sub uşi.
Mi-e frig şi fiorul îngheață-n vertebre,
În creștet durerea mocneşte şi fierbe,
De piatră, sub stern, ventricole dor.
Şi sângele-ngheață atunci când mi-e dor.
