Motto: E o seară rece de iarnă...E iarăși vremea poveștilor. Acelora...’de oameni mari’...
Fiecare pas este greoi. Sufletul aleargă spre fericire, dar corpul pare că se împotrivește. Își simte mușchii pulpelor încordîndu-se aproape spasmodic. Toate acele nopți nedormite, tot somnul pierdul în slujba unui ideal iluzoriu...mai devreme sau mai târziu o vor distruge.
„- Ești bine?”, o trezește blând din reverie vocea calmă, atât de familiară încât îi știe fiecare inflexiune pe de rost.
„- Acum da”, reușește să articuleze. „Te implor, du-mă de-aici!”, îi urlă din priviri umede, pe care numai el le știe, numai el le poate înțelege.
Se oprește, se aproprie de ea și-i cuprinde obrazul drept în palma caldă, ivorie, cu degete lungi și subțiri, în timp ce, cu brațul stâng îi lipește iarăși tot trupul de al lui într-o îmbrățișare pe cât de moale, pe atât de fermă. Îi atinge ușor bărbia și-i înalță pleoape plecate către ochi mari. E atât de bine, atât de cald, atâta pace acolo, în irișii lui veșnici...încât ea nu a reușit nici până astăzi să înțeleagă cu câtă putere dumnezeiască o liniștește dintr-o singură privire neagră.
Pleoape grele se ridică, străvechi. Ochi goi, de culoarea mătăsii ce-i îmbracă trupul, se afundă în abisuri. Întuneric beznă, adânc și bărbăție. E atâta durere acolo...o durere atât de veche și atât de bine ascunsă, încât uneori se teme că nici măcar el nu-și mai amintește unde a pitit-o. În eternitatea acelei clipe, îi repetă, răbdător, doar din priviri pe care i le strecoară pe sub piele, prin mușchi, din carne până-n sânge și din creștet până în călcâie, toate vorbele pe care i le spune, transcedental, noapte de noapte. Șoapte despre natură și păsări, despre soare, flori și fluturi, sunete străvechi din alte lumi, din alte vieți. Și, în timp ce își recapătă puterea de a-și susține singură bărbia, își spune: ”În fond, tu chiar ești o persoană specială! Altfel nu l-ai avea lângă tine pe bărbatul ăsta care te-a învățat ce e iubirea și care poate avea orice femeie își dorește.”
Lăsându-și capul pe umărul lui, își scufundă fața în jugulara pulsîndă. Pielea fină îi atinge mângâietor obrajii, sânii i se odihnesc pe pieptul lucrat. Este atât de epuizată, că s-ar putea cuibări acolo! Probabil ar dormi ore întregi...
„- Să mergem, iubito!”, îi șoptește suav, abia atingând buze subțiri de lobul rozaliu al urechii. Ea-i simte respirația în fiece por care se înfioară. Da, el știe exact ce e capabilă să facă și când e pregătită să o facă. O cunoaște atât de amănunțit, încât poate prezice fiecare stare ce pune stăpânire pe ea. „Să mergem, Suflete!”, îi răspunde, fără glas, din priviri.
Aerul tare al nopții de cristal o aduce la realitate. Ascultă scrâșnetul pașilor pe zăpada afânată. Poate că ar fi fost mai indicat să îl asculte când i-a spus să încalțe pantofii asortați pe care cei de la firmă îi cumpăraseră oricum pentru ea pentru seara asta de gală. Își lasă brațul să se sprijine de palma lui în timp ce, drept și elegant, o îndeamnă să urce în mașină pentru a închide portiera în urma ei. De optsprezece ani, de când au mașină, el nu a renunțat niciodată la acest ritual. „Știi, pot deschide și singură portiera de la mașină.”, i-a spus odată, într-o dimineață, când se grăbea să ajungă la serviciu și el nu părea conștient de asta. „Chiar vrei să-mi răpești plăcerea de a te admira, zilnic, din capătul scărilor, micuță Rose DeWitt Bukater?”, a venit, zâmbitor, răspunsul ochilor aplecați asupra mașinii.
Nebunaticul ghiduș, cu patternul lui intenționat pe diminutive, pregătise replica asta încă din 1997. În dimineața aceea, nici măcar nu o privise și ea rămăsese fără suflare; împietrise pur și simplu realizînd cât de mult o iubea, cât de femeie era pentru el, chiar și atunci când se trezea cu părul răvășit, în pijamalele ei baiețoase cu Winnie the Pooh. Simte și acum simplitatea și mândria din gesturile sale, de fiecare dată când urcă și coboară din mașină.
Doar că, de ceva ani buni, a schimbat pijamalele pe seturi de cămăși de noapte fine. Albastre, negre, roșii și turcoaz. Pe care i le-a dăruit în timp, în cutii împachetate cu mult bun-gust, de fiecare dată când a simțit că este pregătită să le poarte.
(to be continued)
