Motto: În seri reci de iarnă...se spun povești de oameni mari...la gura sobei. Închideți ochii și ascultați-le așa cum o fac cei mici!
Tot drumul a simțit inima bătînd să-i spargă pieptul. Centura o sufoca, simțea dureros apăsarea materialului dur pe umăr. Și singurul lucru pe care a putut să-l facă pentru a se liniști a fost să-și aseze palma stângă pe genunchiul lui drept...conștientă fiind de faptul că pantalonii costumelor bărbătești, din fericire pentru toată lumea, nu au fermoare, ci nasturi.
El conducea grijuliu, calm, și i-a găzduit cu un zâmbet cald palma pe genunchi, după ce i-o întâmpinase cu o mângâiere fină. Stătea cu spatele drept în scaunul de la volan și privea gânditor cerul înstelat al nopții prin lentilele ochelarilor eleganți, cu ramă neagră, care îl prindeau foarte bine. Îi dădeau un aer misterios evidențiind părul grizonat, ușor mai nins la tâmple. Părea că se bucură de experiență, avea aerul unui om liniștit, care se simte în siguranță la volanul mașinii sale, alături de partenera lui. Părea în transă. Una care îl făcea să zâmbească și din care nu dădea semne să iasă prea curând.
Ea, pe de altă parte, simțea acut dorința cuprinzîndu-i fiecare fibră a corpului. Fiori de nerăbdare îi făceau pielea să tremure, din vârfurile întărite ale sânilor până în dedesubturile adânci ale lenjeriei intime, dantelate. „Mi-e atât de dor de tine!”, gândi. „Te iubesc!”, îi murmură șoptit. Răspunsul, o simplă privire dulce care o învălui ca o mângâiere: „Știu, draga mea!”
Când au trecut pragul ușii mari, de lemn, și-a imaginat că o să-i smulgă sălbatec hainele, și o să o iubească pasional, lipindu-i, posesiv, spatele de albul peretelui. Trecuseră atâția ani și ea încă nu interiorizase faptul că el o surprindea de fiecare dată, negreșit, că ei doi nu făceau sex decât atunci când dorea el, niciodată când încerca ea să forțeze asta. Nu putea accepta faptul absolut dezarmant că el o știa, ancestral, că făcea totul numai în funcție de cât era ea de pregătită psihic, emoțional și abia în ultimul rând fizic. Era cel mai renumit regizor, unul din cei mai prestigioși bărbați în domeniul său de activitate. Filmele sale ajunseseră la încasări de mii de zerouri. Acesta era omul pe care ea îl avea lângă suflet...Uneori se simțea insignifiantă numai gândindu-se la asta.
În seara asta, mai mult decât oricând, nu era capabilă să facă sex. El știa asta dureros de bine. Când o cunoscuse, acum mulți ani, era doar o copilă speriată, convinsă că nimeni nu o înțelege, prizonieră a propriilor gânduri și emoții. Atât de puternice și atât de intense încât nu le putea controla singură. L-a speriat puritatea ei încătușată, l-a surprins faptul că se lăsase convinsă că este o personalitate bipolară, devoratoare, că ajunsese să creadă că toți cei din jur o părăsesc mai devreme sau mai târziu pentru că e prea directă, prea profundă și, cel mai îngrozitor, prea inteligentă. Literatura de specialitate numea asta o convingere limitativă.
În realitate era o inconsistență care pe el l-a durut de prima dată când a înțeles, din mișcările alerte ale ochilor, că ea este o femeie prea deșteaptă pentru a considera că inteligența e un blestem. Stătuse zi de zi lângă ea, ascultînd răbdător tiradele neobosite, epuizante pentru ea, toate raționamentele inutile pe care le făcea constant. Nimic nu părea să o liniștească. Nici filmele psihologice, nici muzica clasică, nici cea de relaxare, ciripitul păsărilor o agasa. Era ca un câine ținut în lanț și bătut zilnic, sistematic, cu bâte cu ținte. Credea că nu se mai termină, se temea că nu va putea să-i arate din nou lumina, că ea va pieri în întuneric.
El ignora faptul că era o ființă spirituală imensă și că emana bine prin simpla prezență. Era atât de modest încât nu era conștient de puterea pe care o avea asupra celorlalți, de iubirea pe care o dăruia, empatic. Transformarea ei, deși greoaie, începuse să fie vizibilă la numai o lună după ce începuseră să iasă împreună, la un an după ce o întâlnise pentru prima dată. Venise plângînd în studio să dea o probă pentru un rol. Nu putea rosti nici un cuvânt, lacrimile îi șiroiau incontrolabil pe obraji, abia respira, sufocându-se repetitiv. Ar fi vrut să o ia în brațe, dar asta era contrar tuturor noțiunilor de psihologie pe care le prinsese din zbor din scenariile pe care le filmase. Ulterior, învățase și ea că îmbrățișarea e cel mai prost mod de a liniști o persoană care plânge. Îi spusese, zâmbind: „Plânsul e bun.” Era o tehnică de psihologie inversă, ea a înțeles imediat asta. Ar fi vrut să-i spună, din toți rărunchii: „Go f**k yourself! No shit! ARE YOU KIDDING ME?” Părăsise studioul conștientă că el reușise să o facă să surîdă printre lacrimi, doar cu o vorbă, neștiind însă, la vremea aceea, că subconștientul ne controlează fiecare acțiune și nu are rost să ne împotrivim. Din motive financiare, peste două luni părăsise orașul, convinsă că nu avea să-l mai vadă vreodată.
Când se reîntâlniseră, din întâmplare, nu-i venise să creadă că îl are în față. Se aruncase de gâtul lui rămânînd suspendată într-o îmbrățișare la care nu primise răspuns. Își ținuse, profesionist, mâinile la spate, iar ea se simțise ridicol. Evitase timp îndelungat după aceea să îl îmbrățișeze, chiar și după ce deveniseră prieteni și purtau discuții lungi, întinse pe mai multe zile. Apoi, într-o bună zi, pe neașteptate, copilăros și sportiv, o cuprinsese într-o îmbrățișare mare, caldă, de urs. Nu a mai contat că urma să îl mai vadă cine știe când. Îmbrățișarea aceea îi încălzise sufletul tremurînd și plin de îndoieli. Poate tocmai pentru că părea spontană, simțise că nu o planificase, ci o făcuse pur și simplu inconștient, amintindu-și brusc necesitatea unui salut de despărțire. Dar nimic din felul cum o făcuse nu lăsase să se simtă cât era de presat de timp. Și ea îi era recunoscătoare pentru asta. Îmbrățișarea aceea fusese pecetea prieteniei lor.
Degetele subțiri, fine, îi pătrunseră între firele lungi de păr, trezind-o din reverie. Cu ochii încă închiși, scoase un geamăt scurt, unul atât de imposibil de stăpânit încăt o surprinsese până și pe ea. Înainte să poată realiza ce se întâmplase, se trezise în brațele lui, la fel ca-n prima lor seară împreună, cu brațele încolăcite în jurul gulerului răsfrânt al cămășii proapăt călcate, mirosind a mosc. Atunci o purtase în brațe până în dormitor. Acum o lăsă moale pe covorul de blană din fața șemineului. Lumina pală a flăcărilor îi mângâia fața cu străluciri abia perceptibile, solare. Era atât de frumoasă, se gândi el.
Se întinse pe blana pufoasă, presîndu-și spatele de podea și închise iar ochii. Gândul o îndemnă, ispititor, să îl roage să o ducă la culcare. Apoi simți atingerea caldă a buzelor moi pe frunte și toate simțurile îi amintiră cât îi era de dor de el. Trupul cald și gol o îmbrățișă duios făcînd-o să urască atingerea turcoaz a mătăsurilor fine care o țineau departe. Simțea o dorință impetuoasă de a-și smulge în bucăți bunătate de rochie de seară, dar se abținu în ciuda faptului că deja percepea lucrurile umed și dureros. Totul, de când îl cunoscuse, era un exercițiu de voință. Mai ales răbdarea. Care ei îi lipsea în totalitate. Învățase, în timp, că dacă încearcă să preia controlul, durerea va crește exponențial, tensiunea acumulată o va face să geamă implorator. Că este dezgolită și incompletă când nu îl are înlăuntrul ei.
Simți, arzândă, atingerea palmei calde pe spatele gol. Respirația sacadată nu o lăsa să se bucure pe deplin de fiecare sărutare moale ce îi acoperea șira spinării, de fiecare atingere a buzelor lui pe spatele ei. Când evadă din strânsoarea sutienului, se simți în sfârșit liberă. Crezu că va putea respira, dar săruturi repetate, o făcură să scoată un țipăt de plăcere. Îi era atât de dor de el! Corporal. Se simțea răvășită, dezmembrată. Ca o păpusă cu toate membrele rupte pe care un mic Frankenstein naiv o cususe greșit la loc. Când îi cuprinse pulpele în palmele fierbinți, cufundîndu-și cârlionții între picioarele ei, închise ochii și se abandonă complet. O savura, expert în dulcea tortură de a nu-i permite să atingă culmile plăcerii înainte de vreme și ea îl ura pentru precizia cu care ajunsese să facă asta.
„Te iubesc!” îi șopti. Și ea își aminti că tot ce făcea de când se cunoscuseră era spre binele ei, că fiece experiență era o dulce eliberare de bariere subconștiente, că el o iubea, într-adevăr, nespus. Îi sărută pieptul gol, îi mângîie abdomenul cu buzele, apoi, încolăcindu-și picioarele lungi și subțiri în jurul taliei lui, îl primi acolo unde îi era locul. Acolo unde era născut să o completeze; ying al unui yang rătăcitor.
A legănat-o lung, nesfârșit, într-o eternă îmbrățișare infinită până și-a dat voie să explodeze, gemând duios. Îl iubea pentru sunetul eliberator pe care îl sugruma când atingea plăcerea maximă; era atât de frumos și de blând. Și el nici nu-și dădea seama de asta. În același moment își simți toți porii fremătînd exploziv, în timp ce jetul cald o umplea de liniște.
Rămaseră îndelung așa, suspendați atemporal într-o îmbrățișare eternă, pe covor, cu trupurile ude luminate de flăcări. Se cufundă apoi, în somnul cel mai dulce, învelită doar de trupul gol al bărbatului iubit. Visă că erau în Grecia și se jucau împreună în spuma valurilor. Apoi că alergau pe un deal verde, plin de rouă. Pe parcursul nopții, se trezi de mai multe ori, doar pentru a-i permite, iar și iar, să o piardă printre explozii legănînde și mângâieri minunate...
Odată cu ivirea zorilor, se bucură de micul dejun servit ‘la pat’, în fața semineului, pe feeria de blană. Cafea cu lapte, madeleine. Suc, proaspăt, de mandarine.
Restul... e poveste. Cu „au trăit fericiți până la adânci bătrâneți”.
Între foile îngălbenite de vreme, ale unui manuscris rătăcit de un călugăr eretic într-o veche mânăstire.
THE END
