Motto: E o seară rece de iarnă... Copiii dorm liniștiți sub pături, cufundați în vise. E vremea poveștilor. Celor pe care le spun bunicii în fața focului. Acelora cu tâlc...
Petrecerea este la Palatul Baroc.
Firma la care lucrează s-a ocupat de organizare și ea aleargă încă de colo-colo dirijîndu-i pe cei de la catering și sperînd să n-o dea în bară tocmai la cel mai important eveniment al anului, petrecerea dintre ani. El...o caută peste tot din priviri și pare pierdut. Nu este pierdut; inteligența ascuțită și pregătirea îi permit să se simtă în largul lui oriunde. Dar ea îl privește, pe furiș, din colțul ochilor, în timp ce vorbește despre deadline-uri și homari. Și nu vede smokingul prospăt luat de la curățătorie. Nu. Ea-i vede mereu sufletul dezgolit, acela pe care i l-a pus în palme fără ca măcar să o știe. Ea vede o jumătate de creier singuratecă ce o cheamă străvechi, dulce, adânc...neîncetat.
Privirile li se întâlnesc, pentru o clipă doar. Ochii lui blânzi o pătrund adânc până-n plăsele și îl aude șoptindu-i în amitire, subconștient, repetitiv și convingător: “Tu ești o persoană specială...”. Pentru prima dată o crede. Ar vrea să îi spună că mai întârzie câteva momente și apoi va fi doar a lui. Dar calmitatea matură și tristă cu care o privește o face să înțeleagă că nu mai are nici o secundă de pierdut, că trebuie să ajungă cât mai curând lângă el. Decide că asta e seara ei, seara pe care a plănuit-o metodic trei luni și că ar face bine să se bucure de ea dându-i bărbatului de lângă ea șansa să o admire pentru ce a realizat. Oricum asistenta ei poate ieși din debara și dacă o ajută să își refacă rapid machiajul, poate încă să treacă drept un profesionist; mâna ei dreaptă. Asta doar pentru seara asta de gală, oricum mâine o va concedia; măcar pentru o seară să îi dea ocazia să își merite salariul.
“ - Acum sunt aici doar pentru tine!”, îi șopti la ureche acoperindu-i ușor pleoapele cu palmele mici. “Iartă-mă! Știu că te simți părăsit când nu mă porți la braț”, adăugă strecurîndu-și pe sub mâna lui brațul gol, fin, proaspăt epilat. “N-ar fi trebuit să te las singur atâta timp printre hiene”, mai spuse și își apropie decolteul de mâneca sacoului negru, atingîndu-i ușor spatele cu vârfurile degetelor. A ales pentru seara asta o rochie turcoaz cu en coeur și spatele gol care îi pune foarte bine în evidență sânii mari și grei. Părul ca abanosul îi cade, bogat, pe umerii goi, în valuri perfect ondulate, protejînd discret, ca pe o comoară, cerceii de aur în formă de frunză, primiți în dar de ziua ei.
Cu o singură mână o cuprinde de mijloc și o apropie de trupul lui ca pe un fulg. Își înfige ochi adînci și negri în inimă, străpungând atrii și ventricole. Ea simte pătrățelele perfecte prin cămașa de un alb imaculat, corpul i se mulează instinctiv pe piciorul lui și...știe. Noroc că pantalonii costumelor bărbătești au nasturi, altfel probabil că i-ar fi crăpat fermoarul. Nu trebuie să îi vorbească, între ei nu mai e demult nevoie de cuvinte. Își ia capa de blană argintie și îl privește așa cum numai ea știe să o facă. Aude sunetul cheilor de la mașină când el își mișcă piciorul scoțînd mâna din buzunar. Respiră adânc, își îndreaptă spatele pe tocurile subțiri ale sandalelor și îl urmează, tăcută și nerăbdătoare, în noaptea întunecoasă către negrul metalizat al Volkswagenului Touareg...
(to be continued)
