În căsuța joasă din poiana verde,
Unde timpul trece și dorul se cerne
Locuia de veacuri, cu păr grizonat,
Un moșneag pe nume Ce s-a întâmplat.
Avea în grădină flori, culori cu mii
Și putea să-ți spună tot ce vrei să știi,
Despre lume, oameni, codri, vietăți
Și povești cu zâne, arme și cetăți.
Era singuratic; doamna Ce tot vrei
Plecase demult, către toți ai ei,
Pierduse războiul pentru neam și țară
Și lupta din urmă cu boala amară.
Uneori, în zare, apărea o fată
Tânără, firavă, cam neasortată,
Cu ochi mari și ageri, cu părul bălai
Zâmbetul timid e tot ce-i vedeai.
Bătrânelul nostru, auzind cântarea
Pregătea bucate, mătura cărarea,
Căci venea prea rar la căsuța lui
Fetișoara asta cam a nimănui.
Se tot lua cu viața, glumele și dansul
Și uita povața să țină balansul,
Echilibru-n lume, fizic și mental.
Nu lua socoteală, dăruia total.
Și stăteau la vorbă, subiecte mii,
Ea-i vorbea de școală, el de iasomii,
O încuraja cum că e frumoasă
Ea nu-l asculta, căci ”puțin îi pasă”,
De povești cu prinți, zâne și eroi;
”Astea sunt doar basme, ei nu sunt ca noi”.
Și tăcea bătrânul, zâmbindu-i amar,
Căci copilăria-i trecuse-n zadar.
Uitase de toate, de viteji, de vise,
Uitase de Zeus, Creangă și Ulise,
Părea că uitase și de el copila
Și, privind în zare, îl cuprinse mila.
Peste el trecuse timpul nemilos
Și toate păreau să-i fi mers pe dos...
”Mai știi cum te cheamă?”, mai rosti, cu greu
”Eu sunt domnișoara Nu vreau să(-ți) fac rău.”
