Motto:
”Try as I may I could never explain
What I hear when you don't say a thing [...]
Try as they may they can never define
What's been said between your heart and mine.” (Ronan Keating - ''When you say nothing at all')
Adâncă, palidă, neclară,
Tăcerea ta mă înfioară,
Tăcerea ta de nepătruns
În care zâmbetu-i ascuns.
Prelungă, goală și de gheață,
Chiar și tăcerea ta mă-nvață
Cum să te simt, cum să te știu
Și cum, mereu, a ta să fiu.
Apăsătoare și cuminte
Tăcerea ta e dor fierbinte,
Tăcerea ce nu mai răsfață,
Tăcere-n orice dimineață.
Tăcerea ta din miez de zi
Răsun-adânc a nori pustii,
Zâmbetu-ți, aburind a fragi,
Se risipește-atunci când taci.
Mă mângâie și mă apasă
Tăcerea ta cea nemiloasă,
Tăcerea-ți și dulce și-amară,
Atunci când taci, seară de seară.
Lumină, ceață și-ntuneric,
Tăcerea face timpul sferic,
Și când alini, pe când mă zbați,
Mă rog, fierbinte, să nu-mi taci.
Și cânt și scriu și plâng prin somn,
Tu, și-n coșmar, îmi ești tot domn
Și celebrez, lumină vie,
Tăcerea ta, care mă știe.
Tăcerea-ți, care răscolește,
Tăcerea ta, care iubește,
Tăcerea ta cu gust de miere,
Tăcerea-n care totul piere.
În gând și-n suflet eu cuprind
Tăcerea ta de ”trimbulind”
Și-ncerc, amar, să mă împac
Cu gândul că nu știu să tac.
Mă leagănă blândă, amară,
Tăcerea ta cu gust de ceară,
Tăcerea ta, fior de gheață,
Mă împle dis-de-dimineață.
Și mă îneacă plânsul când,
Atât în cer, cât pe pământ,
La fel pe ploaie şi pe vânt,
Cu ochi plecați te-ascult tăcând.
Tăcerea ta flămândă, grea,
Mă mușcă de mă-nfrupt din ea,
Când, nesocoată, cu nesaț,
Eu din tăcerea-ți mă înalț.
Tăcerea care naşte, greu,
Tot întunericul din eu,
Aceeași ce mi-o simt, urlând,
În dor, în cânt, în suflet, gând.
Şi mă aşez, iar, în genunchi,
Culeg tăcerile-ți, mănunchi,
Şi cele adunate, stol,
În cerul pal, sufletu-mi gol.
Ne pun tăcerile-mpreună
Căci ce se-aseamănă se-adună,
Le strâng deoparte, într-un dor,
Acorduri dulci, cântate-n cor.
Şi scald cu lacrimi mari, fierbinți
Tăcerile tale, cuminți
Și cad, pe piele si în minți,
Tăcerile ce mi le simți.
Și sorb, cu setea mea, amară,
Tăcerea dulce-acrişoară,
Tăcerea-ți sfântă, seculară
De dimineață până-n seară.
Tăcerea ta, de purpuriu,
Mi-o spun magnoliile ce-o ştiu.
Şi eu te-aştept, ca ieri şi azi,
Tot în tăcere să mă scalzi.
Şi ascult noaptea veche, oarbă,
Mă rog tristețea să-mi absoarbă,
Când lumineaz-adânc, plenară,
Tăcerea ta cu gust de ceară.
Tăcerea ta apăsătoare,
Tăcută, cu miros de floare,
Tăcerea ta ruptă din lună,
Ce-ar vrea atâtea să-mi mai spună.
Tăcere verde, de copil,
Tăcerea ta de crud, subtil,
Tăcerea ta de uriaş
E tot ce poți să îmi mai laşi.
Și vorba-mi, plină de păcate,
Rupe tăcerile-ți, cu toate,
Liniștea, mirosind a sfânt,
Căci nu știu să te simt tăcând.
Și mi te zbați sub pori, prin gânduri,
Îmi explodezi de printre rânduri,
Mi te cobori din centru-n cap,
Când iar de tine-ncerc să scap.
Și te strecori din piele-n atrii,
Tu printre vene-ncepi să latri
Și simt adânc, până-n atomi,
Pacea ce iar în mine torni.
Și fredonează-n întuneric
Tăcerea ta cu gust astenic,
Tăcerea ta mândră, sihastră,
‘Naltă, deplină şi albastră.
Moare, tăcut, floarea în glastră,
Și tace pasărea măiastră,
Dispar și stele de pe cer.
Eu, în tăcerea-ți, vreau să pier.
Îmi plec iar fruntea și suspin,
Căci sunt întreagă, de senin,
Când ți-ating sufletul, cuminți,
Și lacrimi calde, rugi fierbinți.
Pe tâmplă, nări, în globi alinți,
Pari că tăcerea vrei s-o simți
Și-n tâmple, buze, pleoape, dinți,
Îmi sfârâie tăcerea-ți, simți?
Îți port tăcerea ca pe-un șal,
Tăcerea ta din dor fatal,
Și-n port mi-e liniștea, cunună,
Când flori și spini se împreună.
Și am să tac, o, nebunie,
Atât cât va voi să-ți ție
Tăcerea ta prelungă, grasă,
Tăcerea ta de mânz de rasă.
Tăcerea ta cea făr’ de noimă
Tăcerea ce mă joacă, moimă,
Aceeași ce-mi dansează, blând,
În pleoapă, nară, buză, gând.
Tăcerea ta de alabastru,
Tăcerea-ți gămălie, astru,
Tăcerea sumbră și sumară,
Tăcerea ta elementară.
Vorbește liniștea, un val,
Chemându-mă la țărm, la mal,
Irumpe, lavă din vulcani,
Tăcerea ta de mii de ani.
Și buni și răi, tăcuți, în doi,
Tăcem, în spațiul dintre noi
Și înțeleg că, ne-nfricat,
Tu ridici timpul la pătrat.
E și durere, mi-e și vis
Tăcerea ta de nedescris
Ți-s primăveri, cu părul nins,
Tăcerile. De neatins.
...Una dintre cele mai lungi poezii... Prima cea mai lungă poezie pe care am scris-o. Îmi amintesc că am început-o la birou, spre sfârșitul programului, am scris 12 strofe. Am continuat în metrou, am făcut un popas în parcul Unirii, m-am așezat pe o bancă pentru că era imperios necesar să scriu. Am continuat în tramvai... pentru că nu puteam scrie, mersul pe jos până acasă a fost un chin... în duș îmi repetam neîncetat următoarea strofă nescrisă... Seara... târziu... când s-a liniștit creația... am pus pe ”hârtie”... această tăcere. Această luptă, tăcută, încercarea de a nu pierde firul creativ...
Îmi amintesc și acum cum mă simțeam...
Mi s-a spus în copilărie, că operația de varice se face prin scoaterea venelor bolnave. Și eu... cu mintea mea de copil... mi-am imaginat cam cum ar arăta treaba asta...
Exact așa mă simțeam, atunci când am terminat de scris această poezie. Ca și cum cuvintele mi-au ieșit din vene... și au lăsat în urma lor... canale lungi și goale... uscate... ce nu se vor mai închide vreodată...
E... o-ntreagă lume... în spatele oricărei creații...
Și atâtea amintiri... de neuitat... pe care le păstrez... curate... și prețioase... în suflet...
Binecuvântare... Și recunoștință... Și împlinire... până la lacrimi de Bine...