Motto: Nu-mi place "să fac sport". "Să fac mișcare" însă... nu-i chiar așa de rău precum credeam.
Pleci în grabă de la serviciu ca să ajungi la timp la sală... treci pe-acasă... urci 5 etaje pe scări... te schimbi în haine sport potrivite... îți iei o pereche de adidași la purtător, în rucsac... cobori cele etaje... și, în mai puțin de 4 minute, ești la sală.
O sală "de cartier".
Dacă ceva se poate numi astfel în zona-n care locuiesc.
Dacă ceva... se poate numi astfel... în zona în care locuiesc eu.
Personalul... nespus de amabil.
Pui telefonul în lăcașul special, scanerul citește ”codul QR” și... ai liber la 7cărduială. Nu știi de la ce vine QR (Quick Response), însă știi că ești ”în rândul lumii”. ”Ca lumea”. Rece. ”Cooolll”.
Deși nu te simți deloc așa.
Vestiarul... schimbul de încălțări... și apoi "Sport!".
Un personal trainer profesionist care știe să facă atât ascultare activă cât și instructaj pe înțelesul... unui suflet certat din pântec cu sportul... mă-ntreabă dacă am anumite operații. Faptul că e-mbrăcat și nu ”dezbrăcat”, că poartă un trening și nu un maieu care să-i pună-n valoare bicepșii, tricepșii și atâția alți pși pe care-i are dar pe care, dacă i-aș vedea, m-aș simți și mai incapabilă și mai nelalocul meu decât mă simt... mă face să simt că-i pasă, că ”e ca mine”, că, atunci când îți merge mintea, coaching-ul se face prin cuvinte, nu prin puterea unui exemplu care poate fi contraproductiv, inutil și de neatins pentru mine, ca femeie.
Vorbesc rapid, emoționată, în timp ce așteptăm să se elibereze o bandă din cele 5. În timp ce privesc corpurile atletice ale celor care, majoritatea, merg și ei, într-un ritm alert. N-am știut că nu toată lumea face bandă pentru alergare.
Îi explic ce probleme de sănătate am, că eu vreau doar să merg și de ce anume mi s-a recomandat să fac acest lucru la sală. Înțelege. E de acord cu indicațiile medicului.
Mă ascultă calm, își cere scuze că trebuie să aștept, îmi arată care este banda cu cea mai bună amortizare, mă invită să iau loc...
Inima îmi bate din ce în ce mai rapid... Uit de tricoul vechi pe care-l port, de adidașii și mai și, de teama de monstrul sportului și frica de aglomerația din sălile de fitness. De doamna care, în vestiarul ultimei săli de fitness la care am fost, a vorbit mai bine de 10 minute la telefon, plimbându-se printre noi, purtând doar costumul Evei...
Iau loc pe canapeaua mică, din piele. Dânsul rămâne în picioare. Colegul îi face semn să-nchidă ușa ca să nu-mi fie frig...
Emoție. Iarăși.
”Oameni, nu șoareci...”. Vorba... unui Om.
În câteva clipe se eliberează una din benzi. Îmi explică totul, cu răbdare, mă sfătuiește să nu măresc viteza pentru primele 10 minute. Îl asigur că, pentru această primă seară, n-o voi face.
În timp ce vorbim, apasă butonul de ”Start”.
Simplu. Natural.
Așa cum explică stewardesele procedurile de siguranță în caz de prăbușire.
Pământul îmi fuge de sub picioare.
Mă prăbușesc pe dinlăuntru.
Mă prăbușesc de-atâta bine. Trăind botezul ăsta blând, la sala mea, situată la 4 minute de casă.
De casa mea... în care încă simt că visez... care a venit și cu sală de sport aproape.
Banda se mișcă extrem de ușor.
"Fiind prima dată, o să simțiți o senzație de amețeală când terminați pentru că vă va fugi pământul de sub picioare.", îmi spune. Să am grijă să stau puțin nemișcată până-mi regăsesc echilibrul!
Am înțeles. Mulțumesc pentru tot.
Și în timp ce pământul continuă să se miște sub tălpile mele, îmi pun căștile și apăs butonul "Play!". Notele calde-mi mângâie bătăile, mult prea dese, ale inimii.
Închid ochii. Mă țin strâns de mânere... și merg.
„Voi nu ştiţi cum aţi învăţat să vă ridicaţi în picioare. Nu ştiţi nici măcar cum aţi mers pe picioarele voastre. Vă puteţi gândi că puteţi să mergeţi în linie dreaptă cale de şase poşte – dacă nu există pietoni sau trafic rutier. Nu ştiţi că nu puteţi să mergeţi în linie dreaptă în ritm constant.
Nu ştiţi ce anume faceţi atunci când mergeţi. Nu ştiţi cum aţi învăţat să staţi în picioare. Aţi învăţat întinzând mâna şi trăgându-vă în sus. În felul acesta, mâinile voastre s-au încordat – şi, din întâmplare, aţi descoperit că puteţi să vă aduceţi greutatea în picioare. Este un lucru îngrozitor de complicat, pentru că genunchii voştri tind să cedeze – iar dacă genunchii rămân drepţi, cedează şoldurile. Atunci v-aţi încrucişat picioarele. Şi nu puteaţi să vă ridicaţi în picioare pentru că cedau şi genunchii, şi şoldurile. Aveaţi picioarele încrucişate – şi în scurt timp aţi învăţat să vă luaţi avânt şi să staţi în poziţie dreaptă – şi vă trăgeați în sus. Iar acum trebuie să învăţaţi cum să vă ţineţi genunchii întinşi, întâi pe unul, apoi pe celălalt, şi după ce învăţaţi asta, trebuie să învăţaţi cum să vă concentraţi pentru a vă ţine şoldurile drepte. Apoi aţi descoperit că trebuie să învăţaţi să vă concentraţi pentru a vă ţine şoldurile drepte şi genunchii întinşi în acelaşi timp, şi picioarele depărtate! În sfârşit, acum puteaţi sta cu picioarele depărtate, sprijinindu-vă în mâini.
Apoi a urmat lecţia în trei etape. Vă distribuiţi greutatea pe o mână şi pe ambele picioare, mâna aceasta nu vă susţine deloc. Ridică mâna stângă. Fără îndoială, e o munca grea — să înveţi să stai drept, cu şoldurile drepte, cu genunchii întinşi, picioarele depărtate, cu mâna aceasta dreaptă apăsând cu putere pe sol. Apoi descoperiţi cum să vă schimbaţi echilibrul corpului. Vă schimbaţi echilibrul corpului întorcând capul, răsucind trupul. Trebuie să învăţaţi să vă coordonaţi toate schimbările în echilibrul corpului atunci când vă mişcaţi mâna, capul, umărul, trupul – după care trebuie să învăţaţi toate astea din nou, pentru mâna cealaltă. Apoi urmează sarcina teribil de grea de a învăţa să staţi cu ambele mâini ridicate şi de a mişca mâinile în toate direcţiile, bazându-vă pe solidele suprafeţe de sprijin ale celor două picioare, pe care le ţineţi depărtate. Şi să vă menţineţi şoldurile drepte – şi genunchii drepţi, cu atenţia împărţită astfel încât să aveţi sub control genunchii, şoldurile, braţul stâng, braţul drept, capul, corpul. Şi, în sfârşit, după ce aţi dobândit suficientă dexteritate, aţi încercat să vă balansaţi pe un singur picior. O treabă fantastic de grea!
Cum vă controlaţi întregul corp, menţinându-vă şoldurile drepte, genunchii întinşi, simţind totodată mişcarea mâinilor, mişcarea capului, mişcarea trupului? Apoi aţi dus un picior înainte şi aţi schimbat centrul de greutate al corpului! Genunchii vi s-au îndoit – şi iată-vă jos! V-aţi ridicat şi aţi încercat din nou. În cele din urmă, aţi învăţat cum să duceţi un picior înainte, şi aţi făcut un pas, şi vi s-a părut că e bine.
Aşa că l-aţi repetat – era tare bine. A urmat al treilea pas — cu acelaşi picior –, şi v-aţi răsturnat! A durat mult până aţi alternat picioarele, dreptul, stângul, dreptul, stângul, şi tot aşa.
Acum puteaţi să mişcaţi din braţe, să întoarceţi capul, să vă uitaţi în dreapta şi în stânga, şi totodată să mergeţi, fără să mai fiţi deloc atenţi să vă ţineţi genunchii întinşi şi şoldurile drepte.” (Milton Erickson)
15 minute, 25 de calorii și o scădere a ritmului cardiac de la 92 la 88... mai târziu... apăs butonul roșu "Stop". Pământul se-nvârte cu mine. Închid ochii, mă sprijin de mânere cu toată puterea. Muzica mi-e prieten fidel.
Cobor. Iau loc pe canapea. Nu reușesc să-nțeleg ce mi s-a-ntâmplat.
Încă de prin 2005, când am fost, preventiv, la prima ședință de kinetoterapie, mi s-a interzis să fac bandă. Am și-acum în minte imaginea benzii din sala aceea. ”Tărâmul interzis”. Aș fi vrut din tot sufletul măcar să-ncerc... Măcar să pot păși pe banda aceea nemișcată...
În jur, observ aparate asemenea celor din sala de kinetoterapie unde am făcut gimnastica medicală de recuperare. Post-operator. Rog personal trainerul să-mi seteze greutatea.
"30 de repetări ", îmi spune.
Momentul ăla când vrei să faci mai mult decât este indicat...
Nu pentru că ți-ar place "să mergi la sală", "să faci sport" sau "să fii în formă". Ci pentru că oamenii vorbesc frumos, îți sunt aproape, îți dau curaj și încredere că și tu poți, că ești destul, că nu ești nici bolnav, nici irecuperabil, nici caraghios. Că poți merge la sală și pentru recuperare, nu doar pentru fitness. Că acum e ok să fii așa cum ești, să faci atât cât poți.
Atunci când te entuziasmezi, zâmbesc fin și-nțelegător, părintește, ca omul matur care știe ce simți și care sunt riscurile dacă te lasă să faci de capul tău... Și-ți explică de ce nu așa, de ce nu acum. Te asigură că nu e indicat, că nu e momentul, că e și mâine o zi.
Și că, Mâine, vei putea mai mult. Mai bine.
Și undeva... adânc în sufletul speriat de monstrul sportului, apare ideea: într-o zi am să fiu și eu ca ei. Într-o zi am să merg și eu rapid și ferm pe bandă. Într-o zi... am să pot.
Într-o zi... poate c-am să fiu destul și pentru mine?
Nu-mi place "să fac sport".
„Să fac mișcare"... nu-i chiar așa de rău precum credeam.
Și uite-așa se fidelizează un client! Din prima zi. Cu prima impresie.
Care va rămâne una de neuitat.
Vă mulțumesc din suflet! Pentru că puneți suflet în munca pe care o depuneți.
În ziua de azi... asta a ajuns să fie ceva atât de rar...
