Te iubesc c-o dragoste de înger, de un roșu sânger,
Închid ochii și te mestec, te rumeg, te diger.
Vin din lumea-ntunecată, aripi rupte către cer,
Gând intens și ne-ntrerupt, către tine vreau să pier.
Eu mă trag din neștiință, sunt ciob spart din necuviință,
Sunt lumină și-ntuneric, dor nebun și zbor feeric,
Trec prin cercurile toate din comédiile lui Dante,
Mă sfărâm și, fisurată, îmi împrăștii lumea toată,
Prin durere și prin vise din memorii vechi, nescrise,
De prin vorbe-atunci nezise, din speranțe nepromise,
Mă adun în zbor din nou, fără lacrimi, și-n argou,
Te ating ușor cu pana, bibelou ce-mi alini rana.
Înghețată, în fărâme, corpul mort și făr' de nume
Doare ud, și greu, și blând - orb întins pe ăst pământ,
De sub pleoape-nchise, reci, te privesc cum vii, cum pleci,
Văd cum torci, cum te întorci, cum prin sânge mi te joci.
Și-ascult dulce nebunie, urlet lung spre veșnicie,
Zbor nespus de nemurire, dor nestins de-nmugurire,
Și mă zbat în corpu-nchis și coșmaru-mi pare vis,
Tot aștept să mă trezesc, să te văd, să te-ntâlnesc.
Eu te caut când nu ești și te smulg de prin povești,
Te rup lumii, egoist; eu, cel mic și cel artist,
Și te cânt cu dor nebun, și mă-nec când vreau să spun:
Bună seara, corp ceresc! Sunt aici și...