Motto: “Iubirea e simpla, e naturala. Iubirea este cel mai curat simtamant dumnezeiesc care realizeaza miracolul de a sfinti sufletul omului.” (Robert Ionescu)
Ar fi vrut sa poata sa asculte inca o data glasul si sfaturile tatalui sau, omul care ii fusese primul prieten, omul care o invatase gustul oratoriei, placerea cunoasterii prin argumentare. Barbatul care o asteptase unsprezece ani sa se nasca, innabusind implinirea oricarui barbat de a avea un fiu si intelegand ca lui asta nu ii era de ajuns... luptand cu gandul de a infia o fetita. Pentru ca el, spre deosebire de majoritatea barbatilor, isi dorea sa aiba o fata mai presus decat orice. SI o fata. Pentru el un baiat nu era de ajuns. Pentru el... lucrurile obisnuite, cele care le erau suficiente altor barbati... pentru el nu erau nicidecum destul.
La treizeci si noua de ani, cand nu mai spera, cand nu mai sperau sa mai aiba al doilea copil, visul tatalui ei s-a implinit. Ea s-a nascut de Sfantul Stefan, intr-o zi binecuvantata si el... a imbratisat toate persoanele care i-au iesit in cale pe drumul catre maternitate. Pe drumul catre ea, spre a o intalni pentru prima oara. Dupa atatia ani de asteptare infrigurata. Cat poti fi cald, cati poti fi de generos si de deschis, cat de intens poti simti... ca sa imbratisezi zambind necunoscuti pe strada, impartasindu-le bucuria ta, spunandu-le ca ai primit in sfarsit cadoul mult visat: fata pe care ti-o dorisei? Fiica ta.
Viata nu le-a fost usoara. El nu a ocrotit-o asa cum fac alti parinti. Nu a lasat-o niciodata la greu, dar a aruncat-o voit in mijlocul lupilor, sperand ca ea va invata sa supravietuiasca. Stiind ca va trebui sa invete sa stea singura pe propriile picioare. Neinfranta, mandra, sigura. “Poate ca analogia nu e dintre cele mai potrivite, dar imi doresc ca viata ta sa fie ca un tren. Odata ce esti pe sine, oriunde ai pleca, sa faci asta stiind incotro te indrepti, fara a te abate de la drumul tau, mereu la timp, mareu sigura ca ai pornit pe un drum fara intoarcere.” i-a spus intr-o zi, cand ea a fost destul de mare pentru a intelege.
La cei treizeci si doi de ani ai sai, Alma se gandea acum, la sfarsitul unei zile grele, la tatal ei. Astazi fusese pe punctul de a-l pierde pentru totdeauna. Si ea...
In varsta de saptezeci si unu de ani, domnul Dan, un barbat care avusese multe meserii si fusese cunoscut de toata lumea in oras, tatal ei...suferea de Alzheimer de aproximativ patru ani. In primul an incepuse sa uite lucruri banale, cotidiane, dar nu spusese asta nimanui. Nici macar sotiei. Unui barbat puternic, unui barbat care a fost toata viata piatra de temelie a familiei sale... ii este foarte dificil sa admita ca ceva nu e in ordine. In primul rand fata de sine. Incet, incet prezentul s-a estompat, au inceput tratamentele, si el nu mai stia cum sa ajunga la supermarketul de la colt. Se plimbau uneori in parc si la cumparaturi, doi batranei tinandu-se de mana, dansa – operata de cancer si incercand sa innabuse durerile cauzate de osteoporoza, el spijinindu-i bratul si surprinzand-o cu flori de ziua ei.
Nu ma intrebati cum stia ca trebuie sa cumpere flori, cum reusea sa faca asta si sa o surprinda, avand in vedere ca nu reusea sa respecte lista de cumparaturi daca se ducea singur la piata situata la piciorul blocului. Si nu, sa nu va inchipuiti ca isi amintea ca este ziua ei. Boala era atat de avansata incat uneori nu isi mai amintea nici unde se afla si daca se afla intr-un loc necunoscut ii era aproape imposibil sa ajunga singur inapoi acasa. Dar cand o vedea ca pregateste masa pentru musafiri, sau cand, plimbandu-se, descoperea ghiocei pe tarabele vanzatorilor...pur si simplu stia. Stia. Si cumpara flori, venea acasa si i le daruia sotiei lui. Mama copiilor sai, femeia care ii iertase infidelitatile si ii statuse alaturi atata amar de vreme.
Peste doi ani parintii ei urmau sa implineasca cei cincizeci de ani de casnicie.
Si ea... se ruga mereu ca Domnul sa ii tina langa ea destul pentru ca ei sa se poata bucura de asta impreuna.
Astazi... fusese pe punctul de a-l pierde. La propriu, nu la figurat.
Plecasera cu totii spre centru, ea catre serviciu, ei catre cabinetul medicului de familie. Datorita aglomeratiei din autobuz se despartisera, ea o condusese pe mama ei catre un scaun iar el ramasese, mai departe, in picioare. La un moment dat si-a dat seama ca nu il mai zareste. In primul moment a presupus ca a gasit un loc liber si s-a asezat si ca nu il putea localiza datorita multimii. Dupa cateva statii a stiut ca ceva nu e in ordine, insa a sperat ca va sti unde sa coboare si se vor regasi.
Ajunse la destinatie, cele doua femei, mama si fiica, au coborat din mijlocul de transport pe trotuarul gol...numai pentru a descoperi ca domnul Dan nu era nicaieri. Daca asta s-ar fi intamplat cu aproximativ trei saptamani in urma, ar fi reactionat asa cum o facea de obicei, asa cum a reactionat mama ei. Ar fi simtit imediat broboane fierbinti de transpiratie inundandu-i fruntea, frisoane reci siroind pe sira spinarii, in timp ce milioane de ganduri ar fi bombardat, haotic, retelele neuronale injectandu-i ochii cu lacrimi.
Astazi insa... Alma era cu totul alta.
Primul lucru pe care l-a facut a fost sa incerce sa-si calmeze mama. A rugat-o bland sa se aseze pe o banca, apoi a inteles ca nu va mai ajunge in timp util la servici. Asta nu a speriat-o, asa cum se intampla de fiecare data cand intarzia. A format calm numarul teamleaderului si a spus: “Am sa intarzii. Ma aflu in oras cu mama mea, am vrut sa mergem la doctor, in drum l-am pierdut pe tata. Tatal meu sufera de Alzheimer si nici unul din parintii mei nu are telefonul mobil la indemana. Trebuie sa-l gasim si eu nu imi pot lasa mama singura. Probabil ca imi va lua cam o ora sa rezolv situatia, activitatea pe care o aveam de facut in aceasta ora nu afecteaza in nici un fel buna functionare a serviciului asa ca nu ar trebui sa fie probleme.” A simtit la capatul celalalt al firului neincredere si teama, surprindere ca o situatie atat de grava este descrisa intr-un limbaj atat de precis si a trebuit sa repete unele amanunte pentru a reusi sa se faca inteleasa.
Apoi si-a sunat sotul si l-a rugat sa se duca in statia de autobuz din cartierul in care locuiau pentru a verifica daca domnul Dan nu coborase cumva acolo. O voce i-a tipat in timpane: “Doua femei n-ati fost in stare sa aveti grija de un om bolnav? O sa ma bagi in mormant.”. “S-a intamplat pentru ca suntem proaste”, a replicat pe acelasi ton sigur si calm. “Acum te poti duce, te rog, sa vezi daca reusesti sa dai de el?”
A condus-o pe mama ei la medic si, in sala de asteptare a auzit-o spunand: “Ma trec toate apele. Ce ma fac daca ne prinde noaptea? Cum o sa dorm diseara fara el?”. Si apoi a venit si intrebarea pe care a simtit-o ca pe un cutit in inima: “Crezi ca ar trebui sa anuntam politia?”. Ar fi vrut sa spuna: “Bineinteles!”. Insa a raspuns doar atat: “Hai sa mai lasam sa treaca macar o ora inainte sa facem asta, nu crezi?”.
In cele cateva minute cat doamna Dan a zabovit in cabinet, Alma si-a dat ragazul de a-si sopti in minte: “Nu il suna. Stii bine ca este plecat din tara si nu ar putea sa te ajute cu nimic. Ce rost ar avea? Ii vei face rau. Va simti nevoia sa faca ceva pentru tine si faptul ca nu va putea il va chinui. Sa ii oferi doar o informatie care il va propulsa drept in cercul non-influentei... nu are chiar nici un sens. Nu merita asta. Si apoi...el ar vrea sa te stie puternica, ar vrea ca tu sa nu te lasi infranta de nimic. Stie ca nu te lasi doborata de nimicuri, dar ar vrea cu siguranta sa stie ca nu te poate infrange nimic. Nici chiar o situatie de genul acesteia.” Si-a sprijinit capul in palme, a respirat adanc si si-a spus: “Poti face asta! Daca nu pentru tine sau pentru parintii tai, macar pentru el.”
In momentul in care mama ei a iesit pe usa cabinetului ea era deja pregatita sa paraseasca in graba cladirea. A pus intrebari pentru a evalua situatia si a stabili incotro sa se indrepte prima data. Pe baza informatiilor pe care si le-au impartasit au luat decizia corecta si s-au urcat in autobuz in directia potrivita. Cand au coborat in statie, a sunat pentru a treia oara la numarul de telefon din casa parinteasca.
Vocea de la capatul firului a raspuns, calma si fireasca de parca nimic nu s-ar fi intamplat: “Era balamuc acolo si am plecat.” Incercand sa-si inghita lacrimile de usurare intreba: “Acolo unde?”. “In autobuz” i se raspunse. “Si cand ai ajuns acasa?” mai vru sa stie. “De vreo jumatate de ora.”. “Bine, uite, mama e cu mine, vine si ea imediat, ok?”
Cand convorbirea telefonica s-a incheiat a rostit: “As vrea ca tu sa nu ma condamni pentru faptul ca asta s-a intamplat tocmai in ziua in care eu ti-am marturisit ca iubesc. Asta se intampla de fiecare data. De cate ori sunt fericita, realitatea imi da un ciocan in cap ca sa nu uit ca nu am voie sa fac asta." Raspunsul mamei a surprins-o: “Dumnezeu nu ne vrea raul. El ne vrea binele. Asta se putea intampla oricum, nu esti tu de vina. Esti o femeie desteapta si eu am stiut asta mereu, poate ca anturajul te-a facut sa te multumesti cu mai putin. Dar in lumea asta sunt o multime de oameni inteligenti ca tine.”
Si abia atunci simti nevoia sa planga cu adevarat...
Si-a urcat mama in autobuz si, calma, a trecut strada si s-a urcat in primul taxi disponil. Si nu pentru ca nu avea rabdarea sa ia autobuzul, ci pentru ca, intr-un sfert de ora, se faceau saizeci de minute de cand anuntase ca situatia va fi fost rezolvata in decurs de o ora. A ajuns la birou, s-a asezat pe scaun si a terminat in sapte ore volumul de munca pe care ar fi trebuit sa il realizeze in opt.
Toate lucrurile se intampla atunci cand suntem pregatiti sa le facem fata. Si cele bune si cele...mai putin bune.
Intrebare: De ce oare din boxe, in taxi, rasuna tocmai melodia asta?
"Viata le-mparte mereu asa,
Totul se-ntoarce asupra ta,
Poti fugi, dar nu te poti ascunde
Soarta te gaseste oriunde.
Poti fugi... dar nu te poti ascunde...
Soarta... te gaseste oriunde."
(Delia feat. Uddi - Ipotecat)
"Mi-e dor de tine... iubire sfanta,
As face totul, sa-ti fie bine."
(Madalina Manole)
