Prietena și fosta mea colegă, cetățean spaniol, a ajuns acum câteva minute cu bine acasă.
I-am purtat de grijă. Își dăduse demisia, nu mai avea un loc de muncă în România și de poimâine trebuie să înceapă lucrul la noul job care i s-a oferit în țara natală.
Oamenii... trăiau, își trăiau viețile înainte de virusul ăsta-ncoronat.
Încornorat...
I s-a făcut oferta, a acceptat, și-a dat demisia, a dat 21 de zile preaviz... și-apoi a venit virusul. Zborul pentru care-și luase bilet a fost anulat, a luat alt zbor, însă acum este acasă. Poate nu "mai în siguranță" și mai mult ca sigur va lucra de acasă, însă este lângă cei dragi.
Are 22 de ani. Și a fost în viața mea doar 7 luni.
Însă au fost 7 luni în care am învățat... poate mai multe decât am învățat în 38 de ani. Pentru că "maestrul apare atunci când elevul este pregătit". Și dispare, de asemenea, atunci când elevul este pregătit.
Nu mă simt pregătită pentru viața de acum înainte fără prietena mea de la biroul din dreapta. Însă... mi-a lăsat, dincolo de secretele și confidențele ei, câteva din lucrurile ei. Și, folosindu-le, îmi voi aminti mereu cât înseamnă pentru mine tot ceea ce am învățat.
Am știut că va ajunge cu bine. E un suflet mult prea evoluat, la cei doar 22 de ani ai săi, ca să fi meritat să nu ajungă cu bine.
Însă tot am avut o strângere de inimă. Pentru că mie, în locul ei, mi-ar fi fost frică. Și la vârsta mea, darmite la a ei.
Și pentru că eu, la vârsta ei, n-aș fi avut curajul să ies de pe băncile facultății și să merg să lucrez într-o țară străină.
Din dreapta biroului care, astăzi, a rămas gol, colegul meu, cetățean italian, mi-a mărturisit astăzi: "Ce n-aș da să fiu în locul ei!"
Am tăcut.
Am încremenit, mai bine spus.
Mi-au amuțit vorbele pe buze.
Colegii mei, cei doi pe care i-am format, cărora le-am transmis tot ce știu, sunt unul italian și unul spaniol.
Și eu nu știu ce doare mai tare: grija pentru prietenii mei italieni, foști colegi, care sunt acum în carantină în Italia, grija pentru colegii mei italieni care nu pot ajunge acasă și sunt departe de cei dragi, sau grija pentru fata asta care, astăzi, a ajuns, dintr-o Românie încă în stare de urgență, într-o Spanie în care poate călători doar în interes de serviciu și nu-și poate vedea mama...
Se spune că e bine să practicăm recunoștința. Să mulțumim pentru ceea ce avem.
Azi... azi sunt recunoscătoare că prietena mea a ajuns cu bine lângă cei dragi.
Aștept ziua-n care voi putea spune același lucru și despre colegul meu italian...