E noapte. În odaie, lumânarea mă pâlpâie blând.
Am plâns. Iar. Spamodic. Cu noduri în gât şi făr' de aer. Ca altădată. Ca prima dată când mi-ai zâmbit. Imobil. Şi impunător. Aveam să conştientizez, mult prea târziu, că-ți tremura atunci, şi ție, sufletul mare, alb.
Durerea m-a cuprins pe neaşteptate. Venită, cu lacrimile, din genuni de trecut, din abisurile...mele. Mi-e dor de catifeaua albastră în fibrele căreia-ți simțeam, odată, mireasma sufletului. De raza de lună care, prin sticla ferestrei din turnul ascuțit, de lemn, strălucește, pal, întunericul dinlăuntru-ți. Mi-e dor de casă, de dimineți, verzi, cu gust de suc de mere. De tine fără măşti. De mine, fără linişte, încercând, din răsputeri să te apăr de toți, de tot şi de toate. De lacrimi, de trădare, de suferință. De toate relele pământului. Și-n toate limbile pământului. Ochii mă ustură şi, pe perna udă, capul mă doare. Greu. Sau poate eu pe el. Grea. Şi nemiloasă. Ca autosabotarea. Cuvintele mă mângâie şi mă au, mă sprijină şi mă transformă. Ale tale. Şi ale mele.
Seară de seară iau masa-n odaia mult prea goală făr' de tine. Din locul unde-a stat un musafir, mă privesc pe mine, cea de dinainte ca sufletul său de copil să mă-ndemne să mănânc. Înghit, cu bolul alimentar, lacrimi menite să-i dea gust. Camera asta mă știe mult prea bine. Tavanul plânge, și el, lipsa ta. Zidurile mă sprijină, galbene, când corpul, care refuză să mă mai susțină, mă țintuiește la pat. Bâtrâne și oloage, mă-ndrumă, calme, spre baia cu pereți de nucă. Am închis gurile aplicelor cu becuri noi și-acum lumina mă-nvăluie, cald. Frigiderul fredonează, în surdină, acorduri, scârțâite, de freon. Noapte de noapte, zi de zi. Bătaie de inimă după bătaie de inimă.
E noapte-n odaie. Lumânarea abia-mi pâlpâie. În ritmul blând al vocii tale calde, ferme. Şi, de la corp pân' la suflet, de la neuroni pân' la secrete, nimic nu pare-a se relaxa. Îmi plec pleoape grele, cu gene-mbibate-n lacrimi, şi ştiu că fac bine. Şoptit, tremurătoare, ca flacăra plăpândă a unei lumânări în noaptea din noi. Respir, cu nări înfundate, cu obraji uzi pe perna-nsingurată. În coloana vertebrală? În mintea mea? În urechi? Pe umăr, de-a dreapta? În ochii cu care privesc acum lumea? În oamenii care-mi spun că radiez? Aproape? Sau de neatins? Aici? Sau în altă viață? Unde eşti?
O virgulă, ruptă dintr-un yin și yang, mă mângâie caldă. Moale. Albastră.
Eu...sunt și mai adevărată...atunci când plângi.
