Premisă:
”Dacă nu ştii cum plânge o vioară, n-ai să afli niciodată cum ninge o inimă.” (Vasile Sevastre Ghican)
Am obosit. Și-mi este dor de tine-n fiecare clipă.
În fiecare gând, în fiecare por, secundă,
În fiecare lacrimă ce mă inundă
Și-n fiecare undă.
Am obosit. Îmi este frig în suflu și în sânge,
Mă frige ochiul care-mi plânge,
Mă doare Timpul, făr’ de tine
Și-un mâine care nu mai vine.
Am obosit să te tot caut.
Să cânt, să plâng, să urlu și să sper.
Să cred, nespus, în efemer.
Să cer, să vreau, să dau. Să pier.
Am obosit să-mi spun că, fără tine,
Pot să respir, să cânt, să scriu, să fiu.
Să mă conving că trupu-i viu
Și că-nlăuntru-mi nu-i pustiu.
Am obosit să-mi vii, să-mi pleci, să-mi fii,
Să plângi, să treci, să mă învii,
Prin atrii, degete, în căști,
În locurile unde ești.
Am obosit să mă tot doară
Iubirea, marea mea comoară,
Iubirea care mă înalță,
Iubirea ta, din scoarță-n scoarță.
Am obosit de ”tine” și de ”noi”
Și de singurătatea noastră-n doi,
De gândurile care curg,
De vorbele ce nu-mi ajung.
Am obosit de bine și de rău,
De glasul tău, de dorul tău,
De umbra și de vorba ta.
Și-am obosit de-altundeva.
Te vreau, te strig, te plâng, te chem,
Te mângâi și-apoi te blestem,
Te neg, te-ador și te aștept.
Orizontal. Cu mâini pe piept.
Am obosit. Și cald și frig,
Și plin și gol, belșug și-arid.
Și ”tu” și ”eu” și ”amândoi”
Și ”ce-ar fi lumea fără noi?”.
Am obosit de-atâta bine,
Și dimineți fără de tine,
De gândul gol, de lipsa ta
Și de-ntunericul din stea.
Am obosit de mâine și de azi
Și de adâncurile-n care cazi,
Mi-a obosit seninul de pe cer,
Mă obosește umbra de mister.
Am obosit de împărțirea ta la doi
Și de durerea dintre noi,
De verdele fără de brazi.
Am obosit de-un ieri fără de azi.
